Trăiţi numai iubire, nu vă jucaţi cu moartea,
această soră tristă, care vă dă fiori,
cât sunteţi în lumină, alegeţi bine partea,
ajunge că sunt alţii, trăind doar în erori.
Voi, care staţi acuma, citind o poezie,
de fapt să ştiţi prieteni, că Dumnezeu a pus
pe acest blog de suflet, jertfiri, mărinimie
şi peste toate acestea un document în plus.
Da, nu aveţi nevoie de diplome cu raze,
vă spun din amintire că cei deştepţi sunt cruzi,
cinismul, vanitatea le dă orgolii rare,
să fugă de la floare şi să devină surzi.
Hrisov de bucurie, semnat cu mâna dreaptă,
prin mintea mea de lacrimi, vă dau un cer de dor
să fie poezia puţin mai înţeleaptă,
să înţelegeţi prieteni că nu doresc să mor.
Nu mă răniră răii, ci cei mai de aproape,
în codrii lor de vise, în neguri şi mândrii
şi ce dureri ei lasă, când graba îi încape
ca să-şi mărturisească hulirea în trăiri.
Se fac că plouă, ninge, şi-apoi prin telefoane
îmi fac urări de bine, că mă iubesc nespus,
mi-e silă de aceste cuţite şi piroane,
ciudatul mod de-a crede că ei mă vor mai sus.
Şi cei mai mulţi mă-ntreabă, de fapt ce e cu mine?
Ei nu găsesc misterul, acestor nopţi de chin
şi vor să-mi afle gândul, sau sângele din vine,
stăpâni pe remuşcarea ce-mi bâlbâie divin.
De fapt, cine sunt fraţii ce-mi tot îngheaţă timpul?
Eroii mei de jale, să fie doi sau trei...
căci le dedic poeme nesocotind răstimpul
ce curge fără milă, când mă gândesc la ei.
Sunt însăşi chiar poporul în specia de geniu,
ce vara fac impresii şi iarna stau pe jos,
habotnicii, şireţii, stupizii din mileniu,
care vorbesc de pace, dar nu trăiesc frumos.
Of, dar e cale lungă, să mă citiţi pe mine,
cât nu simţiţi iubirea de rai şi de pământ
voi sunteţi lamentaţii din tânguiri de sine
şi viaţă vă înşală să n-aveţi legământ.
De nu v-aş şti secretul şi ce aveţi în cuget,
chiar mi-aş creea probleme că sunt împătimit,
dar Domnul îmi arată tot ce aveţi în suflet
cum suferiţi frustrarea de vis şi răsărit.
Şi tocmai de aceea, ce să vă dau cu lacrimi,
doar munţii îmi pot face ceva promisiuni,
nu cei labili în doruri, nu cei albiţi din patimi,
ci tinerii la suflet, ce cred doar în minuni.
Părintele acesta ce lin vă suplineşte
iubirea voastră strictă, ascunsă după flori
vă spune din durere, trăiţi mai omeneşte
ajunge cu năframe pictate de erori.
Degeaba vreţi întruna să ştiţi ortodoxia,
ca un dreptar de lege şi să vă plângeţi mut
e prea târziu să cereţi uşor desăvârşirea
mai bine fiţi copiii ce cred doar în sărut.
Şi uite cum să faceţi, un pateric de vise
la fiecare semen deschideţi braţe moi
şi daţi-i cu speranţă în risipiri de zise
iertare, bucurie şi începuturi noi.
