BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

31 martie 2011

poezie patriotică

GLAS ÎN PUSTIU

Să nu îţi fie rău de mine,

Prea trista mea pierdută ţară,
Că sângele mi-e scurs din vine,
Când te găsesc aşa amară.

Să nu ai nici un pic de doliu,
De tot ce se petrece-acuma,
Că a ajuns bolnav românul,
Trăindu-şi viaţa şi minciuna.

Neputincioşi la răni ne strângem,
Când te vedem fără de vlagă,
Ca o mireasă care plânge,
Nesocotită şi umană.

Politicul ţi-a rupt hotarul,
Partidele te-au dat în rate,
Străinii ţi-au adus amarul,
Să nu ai zile însemnate.

E sărăcie şi urgie,
Se-nchid spitale şi ne doare,
Că mâine moartea o să fie,
O tristă zi fără urmare.

Şi scriu, şi ard, şi mă simt cinic,
Patriotismul mi-e spăşire,
Că cei ce vor citi empiric,
Nu vor avea în ei iubire.

Şi poate nu o să-nţeleagă,
Că toţi ţi-am dat această pâine,
Din egoisme ce reneagă,
Istoria de ieri şi mâine.

Te-am pus în Europa Mare
Cum mieii se desfac în târguri,
Când vine Săptămâna Mare,
Şi paştele ni-i ars în ruguri.

Şi ca o gravă mărturie,
La tot ce-a fost de-un timp încoace,
Nu văd decât o pribegire,
Şi-un parastas care se coace.

Acum la ceas de spovedire,
Îţi apăr blând singurătatea,
Tu ţara mea fără rodire,
 Ce-ţi cauţi zilnic libertatea.


30 martie 2011

Trist şi dulce gând

Trist şi dulce gând












Ce dulce e durerea câteodată,
Nici îngerilor nu le vine-a crede,
Că pana mea cu bine însemnată,
În trunchiul unei flori un zâmbet vede.

Deşi sunt orb şi bâjbâiesc prin stele,
Am un presentiment de timp şi spaţiu,
Că sunt gheţari pe cântecele mele,
Şi o indiferenţă fără saţiu.

Aseară la turnir am frânt o lance,
Şi-am irosit revanşa de iubire,
Dar spectatorii mi-au lăsat cu pace,
Aplauze regenerate-n fire.

Eram căzut ca omul din scriptură,
Ce cobora spre Ierihon în noapte,
Şi am răspuns cu binele la ură,
Lăsându-mi întrebările în şoapte.

Muiat în sânge mi-am lăsat obrazul,
Să se împurpureze fără teamă,
Din moarte să-mi răscumpere răgazul
Ca un tablou ce s-a pierdut în ramă.

Şi abia atunci petale de splendoare,
S-au presărat pe faţa mea pustie,
Din dăruiri ca să constat că doare,
Tot ce aştepţi la oamenii cu iubire.

Dar dincolo de orice suferinţă,
Când simţi că în grădini revine vara,
Există o posibilă dorinţă,
Să îţi prefaci în lacrime ocara.

Şi florile să îţi devină minte,
Şi îngerii să îţi adoarmă gândul,
Şi să ascuţi cum totul se presimte,
Lumina, moartea, taina şi cuvântul.


29 martie 2011

seara de marti


Fascinaţie
Ape limpezi, feţe blânde,
În fântâni se nasc fiori,
Ce frumos o să se-ntâmple,
Când în ape vor fi flori.

Nu doar nuferi cu sfială,
Nu doar crini adolescenţi,
Ci o lacrimă normală,
Şi doi ochi încandescenţi.

Îi vom spune mărturie,
Îi vom da o zi ca preţ,
Jocul de copilărie,
Întrebări fără dispreţ.

Lin se va opri şi timpul,
Să ofteze plin de dor,
Să coboare infinitul,
Peste amintiri ce dor

Să redevenim acvatici,
Cum am fost în timp matern,
Problematici şi pragmatici,
Cu un un vis de cer etern.

Veşnicia să devină,
Un copil ascuns în flori,
Stea de pace, lună plină,
Fără nici un colţ de nori.

Şi aşa să ne cunoaştem,
Dreptul de-a zâmbi mereu,
Noi ce din lumini renaştem,
Înfiaţi în Dumnezeu.






28 martie 2011

front



Din frontul fără dor
    -pentru Dinu Criste de la Cluj, ca un semn de solidaritate în faţa tuturor celor care încă mai trag cu gloanţe în noi-

E vânătoarea celor fără noimă,
Şi puştile se zbenguie în silă,
Poeţii au muţit în plină doină,
Cu faţa prefăcută în argilă.

În pieptul meu un glonte stă şi cântă,
Petrece ca în vatră de poveste,
Şi sângele cu fierbere frământă,
Războiul care astăzi prigoneşte.

Când voi muri şi voi pleca la îngeri,
O veste le voi da ca o esenţă,
Şi ca un glonţ ce vine dintre plângeri,
Le voi vorbi de lumea mea dementă.

Căci totuşi dacă am ceva a spune,
Concluzie la viaţa mea spinoasă,
E că am fost lovit cu suspiciune,
Nu de cei răi, ci de cei buni la faţă.

Aşa mi-a fost blestemul de iubire,
Să mă sancţioneze fraţii înşişi,
Cei de un sânge şi de o simţire,
Şi nu-nţeleg ce au avut într-nşii.

Iar ghilotina mea a fost defectul,
De-a mă juca prea mult cu dăruirea,
Şi ei mi-au spus că îmi sporesc efectul,
Iar mâine m-au rănit cu părăsirea.

Acum pe front lumina se scumpeşte,
La noapte o să plângeţi după lună,
Adio,vă salut împărăteşte,
Soldaţii mei de lacrimă postumă!

27 martie 2011

Cenaclul Lumină Lină la Rod

Astăzi la Rod cântecul creştinesc a învins resemnarea!

Rod în Mărginime

Când vei avea lumină lină,
Şi nu doreşti s-o ţi în tine,
Din dăruirea cea divină,
Să te întorci în Mărginime.

La Rod să poposeşti cu vlagă,
Şi cântecul să-ţi fie mană,
Pe care cu simţire dragă,
Să ungi cu bine orice rană.

Pe unde curge dorul vieţii,
Prin satele spăşite-n munte,
Alungă visele tristeţii,
Şi spune poezii cărunte.

Iar ca să ai mai multă pace,
Măicuţei să în cânţi cu lacrimi,
Să nu rămâi un gând ce tace,
Ci un biruitor de patimi.

Şi dacă Mărginimea este,
Mereu un colţ de bucurie,
Tu du-te şi le dă o veste,
Oierilor prin dăruire.

Şi spune că lumina crede,
Mai mult în dorul alb de mâine,
Şi Rodul ei va fi poveste,
Că noi am fost în ea o pâine.

Deci ospătaţi-vă din suflet,
Veniţi în rai şi luaţi iubire,
Căci viaţa a ajuns un cântec,
Într-un pridvor de Mărginime.


ASCULTAŢI PE RADIO, SUS LA STÂNGA ÎNREGISTRAREA CONCERTULUI NOSTRU DE LA ROD!

26 martie 2011

Nou!

VĂ PLACE NOUA FAŢĂ A BLOGULUI?
DACĂ DA...
IATĂ CE VĂ SCRIU...




PENTRU VOI



Oftez cu mieii, oftez cu îngeri,
Voi fi un sânge, voi fi un dor,
Dar voi renaşte dintre înfrângeri,
Cum am făcut-o de-atâtea ori.

Port o speranţă, port o idee,
S-aduc în lume ceva mai sfânt,
Viaţa mea blândă, plânge şi cere,
Să dau tot cerul peste pământ.

Nu am himere, nici nostalgie,
Barca mi-e plină de crengi cu fragi,
Revărs potopul de bucurie,
Peste voi oameni, ce-mi sunteţi dragi.


CITIŢI ŞI POEZIA URMĂTOARE...

DUMINICA CRUCII

La târgul crucilor



Şi crucile au devenit un munte,
Înlocuind toţi brazii fără soţi,
Au sânge şi tăcerile mai  crunte,
Şi amnezii din ultimile morţi.

Un stol de îngeri le aduc ofrande,
Dar vai, sunt goale, fără de subiecţi,
Pe cruci nu mai există flori să rabde,
Şi nici tâlhari căiţi sau indecenţi.

Plecară răstigniţii către rude,
Lăsară loc pe lemne şi pe cer,
Cu trupurile serbede şi nude,
Sătui de suferinţe şi mister.

Pe calea întoarsă umbra nu îi doare,
Piroanele din palme şi le-au rupt,
Din fierul lor vor face lance mare,
Să îşi răzbune timpul cel pierdut.

De astăzi doar poftirile-i cunună,
Şi vor pleca cu duh la carnaval,
Din carnea lor în lume să rămână,
Prestigiul şi fiorul mineral.

Vor da de ştire că e bine-n ţară
Că nu mai sunt motive de jertfiri,
La ce folos de sânge şi ocară,
La ce folos să credem în iubiri.

Bureţii şi oţetul din dotare,
În târguri le vor vinde pe un leu,
Că şi aşa e sărăcie mare,
Că şi aşa e greu cu Dumnezeu.

Şi dacă criza vieţii e flămândă,
Depreciind consumul fără sens,
Ei îşi vor duce crucea să o vândă,
La bursa de plăcere şi consens.

În acest timp pe munte plânge luna,
Iisus Hristos priveşte-nmărmurit,
Cum lumea îi restituie cununa,
Spunându-I că de fapt nu l-a iubit!





























25 martie 2011

Şi din mine curg ploi


  Ploaie de mine


Potopul meu se cheamă soare,
Inundă barca cu lumină,
Are torente de-ntrebare,
Are şi dragoste divină.

Voi sunteţi picuri de simţire,
Prin voi eu mă descarc în milă,
Şi Dumnezeu mă vrea iubire
Şi nici un strop de vânt şi silă.

Când nu am vorbe prin poeme,
Eu strâng toţi norii de-ntristare,
Îmi caut teme pentru teme,
Să plec pe ape cu mirare.

Iar dacă ard prin vorbe line,
Şi cerul îmi absoare rana
Aud exploziile divine,
Cum pregătesc spre lacrimi mana.

Şi astfel mă transform în picuri,
Devin o ploaie de iubire,
Balsamul zilnic pentru riduri,
O nesfârşită bogăţie.

Şi ploaia mea înseamnă zile,
Şi ani şi secole de datini,
Un fel de doruri şi idile,
Sau tot ce e frumos în lacrimi.

Lăsaţi-mă să plâng în pace,
Aceste lacrimi  vor rămâne,
Iertaţi că sunt un flux ce zace,
Şi poate un reflux de mâine.








23 martie 2011

"Fiecare iubire înseamnă tăcere, răbdare, dăruire şi pe deasupra ceva moarte. Dăcă iubiţi vă îndemn să staţi cu capetele în pământ şi să aşteptaţi ca durerea să vă aducă împlinire. Am scris acest poem cu sufletul plin de nădejde că fiecare lacrimă căzută din ochii noştrii valorează cât un picur de sânge de pe Golgota!. Voi, ce spuneţi?"
La jertfa iubirii 

O să înceapă miei să se plângă,
Cuţitele îi vor strivi cu sârg,
Blândeţea pe un pol o să se vândă,
Prin ameţitul vieţii noastre târg.

Nici nu începe postul cel de paşte,
Că planurile circulă flămând,
Şi se ascut cuţitele tenace,
Să poată curge sânge în pământ.

Habar nu am de ce atâta moarte,
Şi cei mai albi sunt puşi la zid mereu,
De parcă doar ruina se împarte,
De parcă ne lipseşte Dumnezeu.

Se duc oierii să aducă jertfă,
Ei spun că din tradiţii ne luăm leac,
Şi pentru rana noastră, inerentă,
Ne dau meniul morţilor de veac.

 Şi când vom sta la masa de plinire,
Un nod în gât ne va trezi din vis,
Şi vom pricepe sfânta dăruire,
A mieilor ce i-am ucis iubind.

22 martie 2011

Astăzi mi-aş fi dorit să stau undeva în tihna Apusenilor, pe undeva pe lângă o fântână din Ardeal şi să mă gândesc la ceasurile de simtire în care cuvintele vor fi doar simplii fluturi de iubire în cerul fără sfârşit. 
Am scris acest două poezii în memoria marelui poet Ioan Alexandru. 
Prin apele iubirii de Ardeal

Pe undeva prin tristul meu Ardeal,
E o fântână plină de iubire,
Şi ca s-ajungi la ea străbaţi un deal,
Apoi cobori o vale de spăşire.

Din apa ei beau toţi cei însetaţi,
Colindătorii viselor frumoase,
Copiii de lumină resemnaţi,
De aşteptarea clipelor duioase.

Acolo e o floare şi un dor,
Şi niciodată ierburi umezite,
Lângă fântână curge şi-un izvor,
Cu lacrimi de speranţă înmiite.

La el sosesc când vreau să tac mai mult,
Şi apa lui îmi pare o poveste,
Şi doar tăcând eu reuşesc s-ascult,
Cum vine bucuria ca o veste.

Ardealul meu e dreptul de-a fi om,
Şi om devii când ai plecat din silă,
Ca să culegi din crengile de pom,
Un fruct atins de arşiţă şi milă.

Şi a iubi înseamnă a ierta,
A şti să pierzi o clipă de lumină,
Să-ţi înfrânezi şi dreptul de-a certa,
Ce ai pierdut din dragoste divină.

Acum fântâna a ajuns un leac,
Şi lângă ea izvorul se smereşte,
Şi curge dăruirea peste veac,
Şi astfel Dumnezeu ne povesteşte.

 
La noi în ochi



La noi în ochi

La noi în ochi sunt mările de lacrimi,
Şi am orbit de-atâtea doruri blânde,
Nu mai e loc de gânduri şi de patimi,
Suntem surplusul stelelor flămânde.

La noi în ochi iubirea nu e glod,
Pământul l-am lăsat să fie rană,
Şi am fugit cu văzul plin de rod,
Să fim de astăzi îngerilor mană.

La  noi în ochi e cerul plin de cer,
Închidem pleoapa şi vedem lumină,
Iar visul nostru a ajuns mister,
Un infinit de sângerare lină.

La noi în ochi stă însuşi Dumnezeu,
Şi când nu ne vedem ne arde umbra,
La noi în ochi e dragoste mereu,
La noi în ochi ciobanul plânge turma.


21 martie 2011

La sfârşitul săptămânii schimb designul blogului. Vreau să îmi respect cititorii PE care îi am. Rog pe cei care deobicei intră să îşi afişeze profilul şi fotografia lângă cei ce există deja!
Vreau să vă ştiu aproape!


 NU MĂ LĂSAŢI SĂ INSIST!


La judecata clipei





Aud un clopotul frematând iubirea,
Şi orologiul se desface lin,
El bate împlinindu-şi sfânt menirea,
Vecernie în dorul meu senin.

Ceaslovul stă deschis in resemnare,
Se spune că primim un leac divin,
Când renunţăm la tot ce este soare,
Si noaptea ne retragem în suspin.

Sfios crestinii cânta din durere,
În catacombe lacrimile ard,
Şi Dumnezeu aduce in mistere,
Un picur cald din mirul cel de nard.

Priveste Chefa cum se-mbraca marea,
Cu pesti adusi din paradis de gând,
Navodul tău o sa culeaga sarea,
Pe care o vom cerne pe pămant.

Plecăm acum să dăm de ştire morţii,
Că suntem îngeri şi vestim în duh,
 Ceasul iertării când se schimbă sorţii,
Şi se aprind făcliile-n văzduh.

La noapte, da la noapte, va li larmă,
Sosesc cu trambiţi ostile de dor,
Şi suflete se vor trezi in vamă,
La judecata clipelor ce dor.

Lumină, vreau lumină, doar lumină!
Din pulberea pamantului vreau cer!
De astăzi vreau să fiu şu euLumină!
Aruncă-mi Chefa tristele poveri!

Şi noi atunci cu lacrimile sute,
Ingenunchiaţi pe ape vom vedea
Garoafele cum sângeră tăcute
Pe crucea de iubire si de stea.

20 martie 2011


Plânsul ţării de foc
 (poezie pentru fii ţării din diasporă care uită că totuşi patria e singurul foc ce rămâne nemuritor)


Nu o să lipsească focul,
Pentru cei ce nu-şi pierd locul.

Focul meu e pus în vatră blândă,
Nu mai are nopţi de întrebare,
Nici nu mai contează ce se-ntâmplă,
El mocneşte doar la grea suflare.

După ce şi-au luat făclii holteii,
Şi-au fugit ca să aprindă lumea,
S-au crezut mai tineri decât leii,
Şi în circ ei şi-au umflat genunea.

Şi acum surâd în barba veche,
Mă gândesc că-s aprigi epigonii,
După ce m-au plâns că vreau pereche,
Ei s-au dus la dănţuiri cu pomii.

Şi au luat din vişini crengi uscate,
Să aprindă foc cu vâlvătaie,
Cum le-am dat în zile dărâmate,
Focul meu ca să le fie cale.

Vai săracii au ajuns grătare,
Dau impresii că sunt măşti de gaze,
Şi pârjolul le va da mirare,
Şi un soare depărtat de raze.

Fără mine focul va fi rană,
Veţi vedea ce lesne vă veţi stinge,
Şi de veţi dori un strop de mană,
Vă aştept, căci dragoste învinge.





19 martie 2011

sambata


ÎNTOARCEREA ÎN RAI
 

Şi după ce mă-ntorc acasă
Flămând de pace şi cuvânt,
Am să întind o sfântă masă,
Cu toţi strămoşii din pământ.

Şi o să-i chema la înviere,
Că noi românii suntem buni,
Abia când fără de tăcere,
Ne ospătăm cu cei bătrâni.

Mi-e greu cuvântul în pustie,
Străinătatea e un chin,
Ne face lacrima târzie,
Ne ia suspinul cel divin.

Nici foamea nu mai este foame,
Nici dorul nu mai este dor,
Aici unde nu plâng icoane,
Doar vise care gem si dor.

Mă voi întoarce cu o rană,
Pe ea să puneţi blând pământ,
Cules din ţintirim de ţară,
Din tot ce e curat şi sfânt.

Am să vă spun din nou un cântec,
Când veţi privi în ochii mei,
Să-mi fie cel mai bun descântec,
Să uit ce am văzut cu ei.

Şi nu îmi osândiţi surâsul,
Dacă ospăţ şi praznic cer,
Căci pentru mine, plânsul, râsul,
Este un petic de mister.

Mai bine să poftiţi la masă,
Aduceţi voi ceva de soi,
O pâine ca o dulce casă,
Şi un potir de gânduri noi.

Acum eu ştiu cu mult mai bine,
Că ţara mea este un cer,
Un sânge limpede în vine,
Ce curge către Dumnezeu.

Întindeţi masa, vin spre ţară,
Mă-ntorc să stau cu cei mai sfinţi,
Mi-e dor de cer şi primăvară,
Şi am doar lacrime fierbinţi.






16 martie 2011

POEMELE DE MIERCURI - ITALIA


Din exuberanţă
 
Începe să ningă cu lacrimi,
Şi ochii sunt cer de iubiri,
Din sfinţi şi din vechile datini,
Primesc bucurii în priviri.

Ce caldă privire, ce milă,
Un înger coboară în crin,
Compune cu mine-o idilă,
Şi apoi redevine senin.

Minune, lumină, splendoare,
Ninsorile nasc primăveri,
Şi ninge şi nu ne mai doare,
Şi ninge, cu dor, cu tăceri.

Apoi când din fulgii creşte visul,
Prin înger presimt un curaj,
Să duc iar în lume promisul,
Că viaţa nu are bagaj.

Adio povară de lacrimi,
Adio surplus de mâhniri,
Adio tu lume de patimi,
Sunt plin de lumini în priviri.

Şi astfel iubirea învinge,
Şi astfel din sfinţi facem flori,
Iar Sfântul Anton mă atinge,
Cu pace, cu flori, cu ninsori.


 


FLOARE LA VENEŢIA




        Pofteşte cavalerul o ultimă speranţă,
        Să-i fie crinul suflet, lumină şi cuvânt,
        Cu sânge să-şi plătească suprema-i cutezanţă,
        De pe petale albe să strige de descânt.
 
Mânia de-altădată e astăzi ca un flutur,
În dosul pelerinei cuţitul stă răbdând,
Iar scutul de pe mână va fi un simplu mugur,
Ce sfânt o să se scurgă cu sânge în pământ.

Când îngerul chemării aprinde o minune,
Soldatul se trezeşte cu floarea în rever,
Şi ca din dăruire încep să se adune,
Ghirlandele de vise, ghirlandele de cer.

Cetatea viu tresare şi cântă imn de pace,
Făcliile ard limpezi, au stele şi soroc,
Un crin priveşte simplu şi din iubire tace,
Pe un rever ce plânge cu taină lângă foc.

Dar unde este marea, dar unde e durerea,
De ce nu e furtună, de ce e totul lin,
Cum poate doar o floare să-mprăştie tăcerea,
Şi unde sunt soldaţii, de ce nu mai au chin?

Acum se face ziua, din crin oftează cerul,
Iar cavalerul cântă ceva uitat, frumos,
Cetatea îşi trăieşte şi viaţa şi misterul,
Iar Dumnezeu păşeşte cu paşii săi duios.



 
O floare se deschide şi poartă veşnicia,
Şi cavalerul plânge sedus de amintiri,
Iar barca se urneşte, ducându-şi tăinuirea,
Atâtor semne frânte ce redevin priviri.

Se face iarăşi noapte, hotarul se frământă,
În ochi de nostalgie, trecutul e prezent,
Iar apele-şi îngroapă cea mai căruntă tâmplă,
Pe care timpul cântă şi visul cântă lent.