BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

30 septembrie 2011

Dialoguri cu sufletul meu (IV)
Despre msitici, veghe şi misticism
-          Îţi este dor de o veghe profundă?
-          Trebuie să mă crezi că aş veghea o mie de ani la picioarele Maicii Domnului. Mă visez uneori făcând de strajă în rai lângă scaunul pe care Născătoarea de Dumnezeu stă şi aşteaptă intrarea pământenilor în rai. Şi niciodată nu sunt singur acolo. Mereu e cineva lângă mine.
-          Nu este această afirmaţie doar o metaforă ?
-          Ştiu, mereu suntem suspectaţi noi, poeţii, că ne folosim de verbe ca să creăm o lume ireală. Ori nu este aşa. Trebuie să mă crezi că sunt sincer şi simt adeseori raiul şi pe cei ce locuiesc acolo. Îl văd, dar nu în mod ezoteric şi excentric, aşa cum îşi văd unii morţii.Văd ieşiri din tunele şi labirinte pământeşti. Citesc cărţi cu întoarceri ale sufletului, un fel de “spiritism ortodox”. Absorb “lumină” în mintea lor şi devin deodată  cei mai “aleşi” dintre pământeni. Numai cu ei comunică Dumnezeu. Numai ei au revelaţii şi vorbesc cu “morţii”. Noi, ceilalţi, preoţi, mireni, suntem nişte păcătoşi, nişte căzuţi, care trăim în angoasa propriilor patimi.
-          E oare o boală psihică?
-          Da, refuzul de a accepta total planul lui Dumnezeu. De fapt, ei se opun evidenţei şi atunci compun la tot pasul “momente excepţionale". Totul cu influenţa directă a vrăjmaşului.
-          După ce îţi dai seama?
-          După felul în care îi tratează pe “ceilalţi”. Se cred purtători de “misiuni” divine. Primesc mesaje încifrate, duc această sminteală de la unii la alţii, ajung să îşi desfiinţeze şi duhovnicii. De fapt, ei împart pe duhovnici în “luminaţi” şi “întunecaţi”. Odată au har, odată nu. Asta e problema lor. Şi, la o adică, vă rog să reţineţi, sunt foarte agresivi, dacă le spui adevărul în faţă. Ca orice alcoolic sau dependent de heroină. E o boală, e de fapt o moarte. Dar, repet, totul e pe bază de slavă deşartă. De aici are putere vrăjmaşul asupra lor. De la faptul că nu se smeresc în faţa realităţii şi nu îşi văd de o viaţă mai simplă.
-          Orice mistică are pericolul misticismului?
-          Misticii adevăraţi erau blânzi, mereu calmi, iubitori, nu se schimbau de la o zi la alta, în funcţie de circumstanţe. Erau stabili la un singur duhovnic. Nu erau bănuitori. Nu circulau pe la “văzători cu duhul” să vorbească de alţii, chipurile din “iubire”. În primul rand se ocupau de neputinţele şi de păcatele lor…. Şi mai aveau o calitate, erau smeriţi în toate…
-           
                     Versant de dor
 
Stinge lampa, pune ceasul,
Doisprezece făr-un sfert,
Adormit e tot oraşul,
Ce întunecat concert.

Mâine aş dori să fie,
Altă viaţă, alt decor,
Şi o lacrimă târzie,
Să-mi predea cuvântul dor.

Dor de cer, dor de lumină,
Dor de tot ce e mai sfânt,
Dor de patria divină,
Dor de morţii din pământ.

Şi-atunci, înger de iubire,
Tu, ce stai în umbra mea,
Să-mi trimiţi prin dăruire,
Tot ce Dumnezeu va vrea.

Şi să îmi citeşti poeme,
Soba să o încarci cu jar,
Să nu am de ce mă teme,
Iar din cer să curgă har.

Dar acum e miez de noapte,
Orologiul a bătut,
Totul e singurătate,
Iar oraşul este mut.





28 septembrie 2011

APEL DESCHIS LA BUNĂTATE!

Decalogul unei seri de toamnă


Să fii bun! 
Să fii blând cu cei care nu te iubesc! 
Să întinzi mâna celor ce niciodată nu ţi-o vor săruta cu recunoştinţă! 
Să ierţi pe cei ce te distrug cu judecăţile inimii lor şi cu complotul frustrărilor ce le poartă în cuget.
Să aduci cerul în ochii închişi şi să laşi nemurirea în cei fără de credinţă. 
Să nu te împiedici în vorbele de batjocură ale celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. 
Să nu crezi că ostaşul lui Hristos va avea biruinţă prin sabie, dacă el nu cunoaşte mirosul unei flori de pace.
Să nu te însoţeşti cu cei care au adus iubirea în lacrimi confuze, bisericuţe de praf şi pe uliţi surpate.
Să nu te încrezi în răni care nu se închid, ci numai în leacuri care leagă iubirea ta de iubirea lui Dumnezeu.
Să nu ai părtăşie cu cei împătimiţi şi cu idolii pe care îi duc în propriul trup. Ei mereu vor sfărâma orice citadelă spre a-şi sluji "stăpânul".
Să laşi pace celor ce vor război. 
Să binecuvintezi pe cei ce te vorbesc de rău şi au făcut din tine preţul trădării lor. 
Să nu te alături celor care din laşitate se ascund după vorbe mari şi niciodată după fapte mari.
 Să fugi de cei ce nu aprind în ei entuziasmul dragostei de Hristos. Nu le ofensa patimile, moartea le este dragă şi distrugerea prin care trec visători. 
Să nu te răzbuni pe cei ce se laudă cu preţul vieţii tale. 
Să nu faci din oameni un mit şi nici un mister, ei sunt mereu ape care trec peste pietrele morţii. 
Să nu uiţi că raiul te aşteaptă pe tine, doar pe tine. Şi ca dar de intrare în Împărăţie mai adu pe cineva la poarta desăvârşirii. Un suflet, un gând, o speranţă! 





BIRUINŢĂ




Avem atâtea daruri calde,
Sunt rănile ce dor,
Că mările ne sunt cuprinse,
În ochi, în inimă şi-n dor.


Avem atâtea flori în suflet,
Vibrăm, vibrăm, vibrăm,
Că nici nu vă gândiţi în cuget,
Cum simplu vă iertăm.






Avem atâţia îngeri teferi
Zburăm, zburăm, zburăm,
Că am ajuns în rai luceferi,
Şi nu o să uităm.


Avem iubirea cea mai blândă,
Nu ştiţi, nu ştiţi, nu ştiţi,
Că doar Hristos ne stă pe tâmplă,
Să fim desăvârşiţi.


Suntem lumina care vine,
Din cer, din cer, din cer,
Plătim cu lacrimile line,
Acest sublim mister.


27 septembrie 2011

uneori suntem copii



Suflet de copil

Copil şi inimă în vânt,
O mică lacrimă subţire,
Ceva te cheamă vrând-nevrând,
Un dor, o pace, o simţire.

Copil şi sunet de izvor,
Tristeţea pe furiş se duce,
Tu parcă vii din nou în zbor,
Şi te aşezi lângă o cruce.







Copil,aşa ai fost mereu,
Eu te-am lăsat să-mi stai pe lacrimi,
Dar tu eşti vis de Dumnezeu,
Şi eu un suflet între patimi.

Copil, iubire şi cuvânt,
De tine aş vorbi o viaţă,
Şi după moarte în pământ,
Eu aş simţi o dimineaţă.

26 septembrie 2011

Noapte, noapte, ce-o să fie mâine

Mă gândesc că tot ceea ce ne înconjoară e o promisiune spre fericire. Luna, stelele de septembrie, frunzele moarte, chiar şi noi... 
Clepsidră de toamnă

Şi toţi ne-ndreptăm către moarte,
Iar nopţile vin mai devreme,
Abia mai deschidem o carte,
Că alte dureri ne sunt teme.

Nici eu nu mai ştiu ce e bine,
Sunt prea multe reguli de viaţă,
Deşi, din adâncuri îmi vine,
Să fiu însumi eu dimineaţă.

Dar vai, sunt o frunză pe lună,
Şi simt boemia latentă,
În mine frustrări se adună,
Căci noaptea îmi e permanentă.

Nu am o icoană de pace,
Iar luna mereu mă intrigă,
O dată e caldă şi tace,
O dată spre rău mă instigă.

Şi tot ce-am iubit pare apă
Un râu ce se duce spre mare,
Şi alte fântâni mă adapă,
Cu ciuture pline de sare.

Aşa o să-mi caut pustiul,
Bordeiul de piatră şi milă,
Acolo voi cere nisipul,
Cu care să sparg o clepsidră.

Iar voi ce citiţi, ţineţi minte,
Zâmbiţi, orice-ar fi să ne fie,
De plouă sau  nu în cuvinte,
E toamnă şi rană târzie.. 

   Ştiu doar că versurile ce le transmit, sunt mai mult decât o iluzie, sau decât o speculaţie simplistă de cititor, sunt însăşi viaţa fiecăruia dinte noi... Ce greu! Ce adevăr! Ce sublim!
 Haideţi să zâmbim! 
Chiar dacă încă nu plouă!

ploaia care va veni

     Ciclul de "Dialoguri cu sufletul meu" nu sunt sfaturi duhovniceşti, ci pur şi simplu idei personale, pe care le doresc folositoare cititorilor. Fac această precizare, pentru că pur şi simplu, în inima mea simt că de fapt ştiu foarte puţine lucruri despre viaţă, despre Dumnezeu, despre mine şi despre alţii. Rămâne doar bucuria scrisului, a posibilităţii de a fi înţeles de cei ce purtaţi numele lui Hristos, şi a comunicării cu toţi cei dragi. De aceea, pentru cei mai pretenţioşi, vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala de a gândi prin scris.

Rog ca acest cuvânt preliminar să fie publicat şi în "Lumea credinţei"
Mulţumesc din inimă!

Dialoguri cu sufletul meu (III)
De ce nu plouă 


- De ce nu plouă?
- Am încercat felurite explicaţii "clasice", de genul că e "lumea rea", că "nu ne mai rugăm", că "nu mergem des la Biserică"etc. Cred însă că răspunsul stă în cu totul altă parte, în lipsa noastră de bunăvoinţă faţă de oameni, faţă de Dumnezeu. Suntem foarte nervoşi între noi, mereu gata la orice pas de conflicte care pot degenera în lucruri mai grave. Pe stradă, în casă, la telefon, vorbim mult şi apăsat, ne lamentăm furioşi din orice nimic. Ne automutilăm sufletul prin faptul că mergem în viaţă pe principiul "totul sau nimic" sau "dreptate pentru alţii şi iertare pentru mine". Agresivitatea verbală a devenit o forţă demonică fără precedent. Suntem gata să ne jupuim inclusiv noi creştinii la orice pas. E foarte puţină iubire. Iubire din aceea care tace, rabdă, iartă, că altfel toată lumea ştie "să iubească"...


- Şi de aceea Dumnezeu închide cerul?
- Bineînţeles. Mai îndrăznesc să spun ceva. Cred că mai e o cauză pentru care nu plouă: Ne împărtăşim foarte des fără nici un gram de pocăinţă! O să rămâneţi poate miraţi de răspunsul meu. Dar, noi nu ne dorim din inimă Euharistia, altfel am plânge în orice zi văzând păcatele noastre sau cel puţin nu am mai fi atât de "însetaţi" după pedepsirea celor ce greşesc. Repet, fiecare trebuie să ne vedem păcatele noastre... Nu ale altora... Ne dorim cuminecarea de multe ori ca un lucru "magic" sau ca să nu fim frustraţi, cică, de "mersul Bisericii", de linia generală a credincioşilor. Ca şi când Euharistia e o "căruţă" de care trebuie să te ţii. Şi aici greşim. Venim formal la spovedanie, doar ca să primim "verde" la cuminecare. Dar nu trecem prin metamorfozele adevăratei căinţe. De aceea şi judecăm mult duhovnicii. Ori efectiv nu acesta este rostul nostru.



- Dar nu ar trebui să ne împărtăşim cât mai des şi cât mai mulţi?
- Ba da, dar pregătindu-ne cuminecarea. Aşa ar fi ideal, toţi să ne cuminecăm, toţi să ne unim cu Hristos! Dar, ceea ce am afirmat mai înainte, nu e o speculaţie de simplu om, care nu are legătura că obştea unei biserici. Eu cunosc lucrurile duhovniceşte din interior. Văd că toţi alunecăm spre un formalism. Inclusiv în discuţiile gen internet. Chiar şi acum, cu multe rezerve îţi spun ceea ce îţi spun. Nu spre a fi un "luminător", un "deştept", ci pentru că mă frământ, caut, gândesc, pentru a găsi imediat şi remediile necesare obţinerii fericirii şi a mântuirii noastre.
- Cum deosebim un "speculant" al Împărtăşirii, faţă de unul care a trecut cu adevărat mai întâi prin Taina Pocăinţei!
- Se face un test simplu. După ce s-a împărtăşit omul, încearcă-l, mai ales dacă îi eşti duhovnic, spune-i ceva ca să-i cercetezi smerenia. I-ai un "drept", fă-i o mustrare, spune-i să stea deoparte şi să renunţe la privilegii, la mândrie. O să vezi cum va reacţiona şi o să-ţi dai seama dacă e un "smerit" sau un "speculant". Cel fals o să-ţi răspundă imediat înapoi cu agresivitate, o să-ţi arate ţie păcatele, o să se explice, o să acuze lumea, prietenii, cerul, preoţii şi pe Dumnezeu de toate neajunsurile şi nenorocirile sale. Cel blând o să plece capul şi aceasta nu doar în aparenţă, ci în adâncul inimii şi cu adevărat o să se simtă mai păcătos ca şi tine. Îţi va cere iertare, te va implora să te rogi pentru el, va zâmbi în lacrimi, va face totul ca să nu te mai supere. Se va gândi doar la bucuria ta şi nu va condiţiona bucuria ta de fericirea lui... Acela, doar acela merită din plin Euharistia. Şi la rugăciunile sale Dumnezeu va slobozi ploaie din cer.


- O altă soluţie avem? Pentru că avem nevoie de ploaie!
- Să punem copiii să se roage. Timp de mai multe seri ei să citească la lumânare arpinsă Paraclisul Maicii Domnului. Ei fiind curaţi la inimă... 


Cruce de toamnă
Toamnă, toamnă, vale seacă,
Tu nici lacrimi nu mai ai,
Doar un fum ce ne îneacă,
Amintirile de rai.

Ochii tăi privesc haotic,
Către frunze cu dispreţ,
Ţi-ai făcut gândul despotic,
Şi pe dragoste ceri preţ.

De-ar veni azi Dumnezeul,
Înc-o dată pe pământ,
Ar afla doar minereul,
Dorul spulberat în vânt.

Şi ce cruce El şi-ar face,
Ajutat de of-ul tău,
Iar speranţa s-ar desface,
În orgolii şi în rău.

Toamnă, toamnă, ce uitare,
Ce să-ţi spun, mai bine tac,
Căci şi-aşa e dorul mare,
Şi nu ştiu ce o să fac.

24 septembrie 2011

ceea ce ştim despre noi

DIALOGURI CU SUFLETUL MEU(II)

DESPRE APOCALIPSA DINTRE NOI...


- Trăim timpuri apocaliptice sau doar simple agresiuni verbale, care ne vorbesc de sfârştiul lumii şi de cel al vieţii?
- Cred că planeta mai are încă multe şanse, oferite de Bunul Dumnezeu, spre a-şi construi propriul destin. Dar dracii încearcă să-l ascundă tot mai mult pe Dumnezeu de "ochiul liber" al muritorilor. Şi de aici observăm că religiozitatea alunecă în ezoterism, în secte în yoga, în musulmanism. Dumnezeu cel Întrupat nu mai este cognoscibil. Abia se mai întrevede în lume şi aceste curente îl transferă în labirinte hidoase şi ceţoase. Ori se ştie că Iisus Hristos este Dumnezeu cel văzut. Precum spune şi Sfântul Apostol Pavel "Chipul Dumnezeului celui nevăzut" Coloseni 1.13


- Deci setea de apocalism pleacă de la mistificare lui Dumnezeu?
- Exact. Hristos vine în "carne şi oase" la fiecare Liturghie, iar sectarul şi protestanţii vin şi spun că nu vine, că este doar "un simbol" al prezenţei Sale. Şi de aici încep scenariile. Unde e Dumnezeu? Ce face El acum? Cum ni se descoperă? Păi cum poţi să întrebi lucrul acesta când la 9.30, când tu stăteai "degajat" în patul tău duminical, El tocmai s-a coborât între noi în Potirul liturgic. Ezotericii îndrăciţi au scos însă din "teologie" acest adevăr şi au spus, evident prin gura diavolului, că: "Nici vorbă domnule de aşa ceva!" Şi l-au dus pe Hristos prin mintea noastră, cică în meditaţii transcedentale.Ori cum să-l duci la plimbare pe Dumnezeu prin biata ta minte, pe care, iertaţi-mă, uneori stau toate spurcăciunile?
- Şi  de aici delirul...
- Şi de aici începe mândria. Vine yoghinul şi spune emfatic : "Eu, prin "ego-ul" meu am adus energia divină în mine. Eu am stat atâtea ore în exerciţiu şi am coborât "cerul" pe pământ. Ca şi când Dumnezeu nu ar fi dornic de chenoză, de smerenie şi ar fi forţat să se absoarbă într-o minte de om. Adică, noroc cu omul că îl mai caută pe Dumnezeu şi îi forţează mâna să se coboare printr-o energie. Şi de aici începem să facem scenarii despre parusie.
- Să agităm lumea?
- Dracul asta vrea. Agitaţie, panică, frică, delir. Să ne aducă frica-n oase că nu ne vom mântui, că nu vom fi iertaţi. Deznădejdea, ce mai, asta e arma cea mai mare a adversarului.
- E război nevăzut pe planetă?
- Este, război în toată regula. Şi războiul e în mintea noastră. Aici e teatrul ostilităţilor, plaja combatanţilor. Prin orgolii dracul îi biruieşte pe toţi. Numai de smerenie şi de puterea noastră de a ierta pe alţii, el fuge şi se face nevăzut.

Lumea de astăzi
 
Şi nuclearul ne pătrunde-n vine,
Excentrici devenim şi plini de jar,
Ne războim de câte ori ne vine,
Si ne iubim din ce în ce mai rar.

E front deschis în zori de dimineaţă,
Obuze de cuvinte ies din noi,
Copiii printre gloanţe se răsfaţă,
Şi morţii au ajuns precum un roi.
 
Dar nu din oase iese sânge aspru,
Ci din acel ungher de suflet stins,
În care viaţa a săpat un castru,
Şi-un zeu viclean, febril şi neînvins.

Prin amintiri se-nalţă buruiana,
Jandarmi hidoşi ne dau un drog plăcut,
Nu mai putem închide vorba, rana,
Simţind de fapt că nici nu ne-am născut.

E boală pe planetă, foc, dezastre,
Ecologii se luptă fără sens,
Sunt tot mai mult lăcrimări sihastre,
Şi amăgiri de pace şi consens.

,Ne-ar trebui cinci aripi într-o parte,
Şi alte cinci ca să zburăm spre cer,
Să ne ascundem în a vieţii carte,
Într-un atom de milă şi mister.

Şi-abia târziu peste milenii brute,
În parusii să revenim mai moi,
Ducând în palme lacrime trecute,
Acele flori ce le-am ascuns în noi.