BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

23 mai 2012



NOAPTEA DE ÎNĂLŢARE

Ce noapte de iubire,
Se poartă în fiecare,
Şi vai, ce blândă fire,
E noaptea de Înălţare!

Şi cum să stăm molatic,
În patul ce ne doare,
Nu e nimic apatic,
E noaptea de Înălţare!

Acum Iisus se înalţă,
Şi cerul ne apare,
Ca singura speranţă,
E noaptea de Înălţare

Şi floarea pare lună,
Şi luna pare floare,
Când mila vrea să spună,
E noaptea de Înălţare!

Şi îngerii de lacrimi,
Necântă cu duh mare,
Adio lume, patimi,
E noaptea de Înălţare!

Iubiţi, trăiţi din suflet,
Păcat de tot ce moare,
Şi să rostim din cuget,
E noaptea de Înălţare!

15 mai 2012


LA ÎNCEPUT


Cu Adam la-nceput,
Iar cu Eva pe urmă,
Că aşa s-a născut,
Cea mai tragică turmă.

Şi aşa e mereu,
Tot aşa va fi mâine,
Omul şi Dumnezeu,
Împărţindu-şi o pâine.

Cel mai bun va ceda
Miezul alb şi iubirea,
Cel mai slab va cădea,
Ca să-şi tânguie firea.

Şi cel mut va fi blând,
Guralivul bezmetic,
Şi aşa, vrând-nevrând,
Lângă sfânt, un eretic.

Şi cum după iubiri,
Sunt furtuni iminente,
Şi preazilnice ştiri,
De răniri permanente.

Căci eu, cui mai rămân,
Celui bun îi convine,
Dacă el e stăpân,
Peste lacrimi şi sine.

Lamentaţii mereu,
Ca o tragică veste,
Omul şi Dumnezeu,
În aceeaşi poveste.


8 mai 2012

Sfinţii

Se spune că sfinţii,
nu mai au lacrimi.
Asemenea îndrăgostiţilor,
ei plâng cu lacrimile celui iubit,
sărută cu buzele celui dorit,
şi mor cu inima celui pentru care trăiesc...
 
Sfinţii nu au niciodată dreptate,
Nici măcar atunci când plâng,
Pentru că viaţa lor numai e pierdere,
jertfă
şi nicodată lege.

Viaţa lor e asemenea îndrăgostiţilor,
Un dor
Şi un fior,
Şi poate chiar un zbor.
Iar lacrimile lor,
 de mult nu mai sunt lacrimi,
ci inimi topite,
în izvorul mirării...
 
Aşa sunt sfinţii,
Aceşti îndrăgostiţi ce sărută cu foc
porţile veşniciei
şi răsăr
asmenea luminilor de taină,
din clipa care urmează.

Ei,
sfinţii,
lacrimi din lacrimile cerului.

 

3 mai 2012


Pământul de mâine


Pământul se întoarce în oasele sfioase,
Îmbătrânim şi parcă e totul ca un vis,
Ne căutăm credinţa şi zilele frumoase,
Şi coborâm molatici şi plini într-un abis.

Ne despărţim de unii, ne întâlnim cu alţii,
Sub soare nu se schimbă nimic din ce-a fost ieri,
Deşi părem pierduţii, miraţii şi atlanţii,
Cu mările de aur ce-au devenit tăceri.

O mână, doar o mână de-ar sta la noi pe creştet,
Noi înşine am spune că este sol divin,
Şi am simţi iubirea ca nufărul ce creşte,
Din lacul fără nume la un stelar senin.

Că tot ce se adună şi tot ce se sfârşeşte,
În viaţă e puterea de a spune ce-i de spus,
Şi numai astfel cerul coboară omeneşte,
Din răsărit de pace spre un sublim apus.

Dar vorba să îţi fie cărare înţeleaptă,
Nu foşnet, nu urgie, nu lacrimi, nu frământ,
Ci binecuvântarea întotdeauna dreaptă,
Ce lasă mulţumire din om până la sfânt.

Şi cei din jur să ştie că dragostea e calea,
Şi tot ce se sfârşeşte înseamnă început,
Când muntele se mută acolo unde valea,
Este lumina milei din care s-a născut.