BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

27 iunie 2011



Ochii născători de frumos ai Părintelui Colţea

 Aseară am purtat o discuţie cu Părintele Protopop Gheorghe Colţea. Ca de obicei, dialogul a fost viu, spontan, fără prejudecăţi. A fost înregistrat pentru Radio Trinitas şi va fi difuzat miercuri de la ora 13.30 pe postul naţional. Reţin o afirmaţie superbă: „Să vedem cu ochii noştri doar ceea ce este frumos. Dacă pe stradă în stânga vezi un pom uscat, priveşte şi în dreapta; vei zări un tei înflorit cu o mireasmă puternică. Dacă la un om vei vedea pantofii rupţi, priveşte spre chipul său cel firesc. Frumuseţea nu trebuie căutată în cer, departe, pentru că ea este aici lângă noi. Depinde doar modul în care tu priveşti”
Ochii Părintelui Colţea ne pun ca de obicei în criză, adică într-o judecată de sine adâncă şi mistuitoare. Ne dăm seama că suntem orbi doar prin propria alegere, smintiţi doar prin liberul nostru arbitru, departe de frumos doar pentru că nu avem îndrăzneala de a mai ridica puţin fruntea. Este o realitate cutremurătoare, o problemă a societăţii de astăzi, să nu vadă cât de aproape este frumosul şi de fapt Dumnezeu.
undefined    Aseară le vorbeam oamenilor despre frumuseţea Maicii Domnului, despre blândeţea ei transmisibilă prin icoană şi constatam că Născătoarea de Dumnezeu a făcut o mare minune în biserica noastră din Sibiu, o minune cu fiecare credincios, ne-a dăruit şi redăruit blândeţea. Este un dar pe care l-am constata aseară, obsedat de cuvintele Părintelui Colţea, încurajat de faptul că mergând de la studio spre biserică am văzut teii înfloriţi şi feţele oamenilor atât de frumoase!
 
Ochii care deschid ochii
(cu mulţumire Părintelui Colţea)
Deschide ochii frate, priveşte paradisul,
Un înger te cunoaşte ca frate, ca vecin,
Şi nu îţi fie teamă, acesta nu e visul,
Ci însăşi Dumnezeul, în gândul tău senin.

Nu-nchide ochii milei, priveşte, este pace,
Frumosul te absoarbe la fiecare pas,
De-acum iubirea arde şi în smerenii tace,
Căci Dumnezeu în tine mai face un popas.

Ce floare are teiul, ce frunte are omul,
Cum a putut splendoarea să vină pe pământ,
E totul o minune, cuvântul, ochii, pomul,
Şi Dumnezeu ne-adoră într-un prelung descânt.

Îţi las acum plăcerea, de-a contempla tu singur,
Ardoarea mea să-ţi fie un drum spre paradis,
Real e ce se vede, e totul foarte sigur
Cu Dumnezeu alături şi nu e nici un vis.

26 iunie 2011

SIBIU: Miercuri seara ora 18, Spital T.B.C. lansarea cărţii mele de poezie...!!!



Leac pentru "doctori"


   Nu aş putea să tac decât prin vorbe frumoase. Se zice că aşa tace însuşi Dumnezeu... Nu ştiu sigur... Probabil... Deşi El mai degrabă tace prin lacrimi. Teologii însă nu au făcut până acum expertiza lacrimilor divine. Nu mă întrebaţi de ce. Probabil nu şi-au terminat încă banalele teze de doctorat despre exegeza lucruririlor imposibile. Altfel nu ştiu de ce a vorbi despre lacrimi înseamnă în opinia "drepţilor" pietism, dulcegărie, trufanda etc.
    Mintea celor ce plâng nu este expusă soarelui pustietor. Insolaţia este doar o consecinţă a extremelor. Şi uneori este extenuant să tot trăieşti la extremă, prin bibleoteci,prin pustiu, prin închipuiri de sine. Mai ieşiţi oameni buni şi la iarbă verde. Nu am zis la grătar, la ospăţ şi la răcoriri cu licori demenţiale. Ieşiţipur şi simplu din anonimatul obsesiile şi frustrărilor voastre. Raiul nu înseamnă durere. Raiul e horă, e veselie, e cor de îngeri care cântă până la paroxism. E soare ce naşte soare. Părinţii îi spun "epectaza", eu o numesc joc de iubire.
Iată de ce scriu şi eu câte un vers, câte un rând. Şi mai e ceva. Să nu mă judecaţi. Ar fi cinic să vă puneţi ochelarii pe nas, să priviţi atent ce se ascunde după sticla computerului şi în minte să gândiţi: "Oare ce ne mai spune acum Părintele?" Eu, vă dau cuvântul de onoare nu vă spun nimic deosebit. Habar nu am dacă existaţi. De multe ori poate că voi înşivă nu sunteţi decât produsul bucuriei mele. Eu însuşi v-am creat, în lume, în texte, în poezie, în credinţă. Vă salut din cer! Doamne, bine mai este aici...



Paradox din mine

Dacă plec către nord port în mine tot sudul,
Dacă scriu pe genunchi, fac din degete patimi,
Dacă ard în cuvânt, mi se sfarmă tot rugul,
Dar mai bine rămân într-o vale de lacrimi.
undefined
Dacă merg către vest, vine estul la mine,
Dacă vreau să iubesc, mi se cere diurnă,
Dacă am dăruiri, mi se pune o vină,
Dar mai bine rămân, chiar în propria urmă.

Dacă sudul mi-e ţărm, nordul vine în valuri,
Dacă am un avânt, prin tăceri mi-e mai bine,
Dacă sunt un atlant, voi mă scoateţi la maluri,
Dar mai bine rămân, un sihastru în sine.

Dacă vestul mi-e cer, fără est nu se poate,
Dacă sunt trubadur, o să-mi ardă chitara,
Dacă doar Dumnezeu mă-nţelege în toate,
Eu mai bine rămân, şi-mi rămâne şi rana.

25 iunie 2011

Utopicii...
Cei mai frumoşi copii sunt gândurile de pace. Să fie pace! Să fie înţelegere! Să ne iubim curat!
Poate e utopic, poate e prea mult, poate o să mă judecaţi că sunt un naiv după atâţia ani de creştinism, că nu am înţeles gravitatea mântuirii, că mâna cu care am dezlegat atâtea vieţi a ajuns să tremure şi merită lecţii, corecţii, sfaturi de la cei ce au mâinile legate. Că sunt bolnav de credulitate, că sunt uşor de dus de nas, că sunt prea şmecher şi vă scriu frumos ca să-mi ascund păcatele, că sunt un nebun care ar trebui să tacă. O, dar sunt fericit! Nebun, şmecher, naiv şi cum veţi vrea! Şi pe deasupra foarte aproape de Hristos! Utopic în iubirea mea de cer, inconştientă şi minunată! Un copil, aşa cum ar trebui să fiţi toţi! Naivi, creduli, necomplicaţi, superbi, iubitori de cer. 
Ce să vă mai spun? Pun o prinsoare, ca orice copil care nu a auzit că rămăşagul e necanonic şi nu se cade făcut de ortodocşi. Dar eu sunt copil şi am dreptul să-l pun... În rai se intră cu capul plecat şi cu zâmbetul pe buze! "Un sfânt trist e totuşi un sfânt trist!"- spunea odată Mitropolitul Antonie. Dumnezeu acceptă şi sfinţii trişti, gravi, mereu îngrijoraţi că ar putea fi un cataclism, ceva rău, doar că locul lor în Împărăţie va fi undeva pe la umbră, prin colţurile în care îngerii de obicei se duc să lăcrimeze...

Paradis

În fiecare lacrimă,
E o cruce
De dor…

În fiecare ochi,
E trecutul,
Prezentul
Şi moartea
Care aşteaptă,
Nepăsătoare.

În fiecare gând
Stă neputinţa
De a fi îngeri
Sau zborul spre lumină.

În fiecare noapte
E o dimineaţă
O stea,
Şi un oftat nesfârşit…

De la Nicodim...

Tainele au fost aduse,
 Într-o stâncă, într-un dor,
 Pe un colţ de geană puse,
 Şi aşa am vrut să mor.

Nu mai spuneţi despre mine,
Oamenii nu înţeleg,
Gândul lor un lac devine,
O clepsidră, un înec.

Câţi din cei ce le vorbiră-ţi,
Priceput-au un cuvânt,
Câte lacrimi nu primiră,
Şi le-au pus într-un mormânt.

Nu vă amăgiţi cu suflet,
Ca să dovediţi ceva,
Omul estre strâmb în cuget,
Boala lui, e boală grea.

Cât am fost o umbră blândă,
Despre sfinţi eu v-am vorbit,
Chiar vedeaţi cum se întâmplă
Şi simţeaţi că v-am iubit.

Astăzi este vânt şi crivăţ,
Au ajuns creştinii rug,
Se-nfioară, se agită,
Şi de dăruire fug.

O să fie iar durere,
Lupte sfinte între fraţi,
Eu vă cer însă tăcere,
Fiţi mai bine condamnaţi!

Iar în lume vor învinge,
Doar acei ce nu se plâng,
Ochii înveliţi de sânge,
Crinii care nu se frâng.

Şi o ultimă privire,
Dinspre cer vă spun duios,
Sunt chezaşul de simţire,
Dragi copii, tăceţi frumos!

23 iunie 2011

SCRIU DIN CERNICA!

SUNTEŢI APROAPE DE RAI!

    Dragii mei
 Nu putem muri niciodată! Suntem atât de aproape de cer că nici o furtună de idoli nu ne mai poate întoarce din drum. Maica Domnului ne-a adoptat definitiv, suntem în casa ei, în familia ei şi sub acoperământul ei cel milostiv. Vă daţi seamă ce bucurie. Să simţim deja briza raiului şi să auzim cum fraţii noştri îngerii ne cântă pe la ureche. Abia de mai avem timp să mai aruncăm peste umăr câte o privire lumii deşarte şi să ne întrebăm: Dar ei, când vor veni?
   V-aţi simţit vreodată altfel decât sunteţi? E o întrebare pe care o pun cu mirare, pentru că astăzi ajungând la Mânăstirea Cernica am avut pentru întâia dată cu adevărat sentimentul că aparţin eternităţii. Să te rupi de lume două-trei ore, să te desparţi sec de un Bucureşti cosmopolit şi fierbinte, şi să intri deodată într-un timp areal, asta înseamnă să fi prizat de Dumnezeu în toată fiinţa ta.
Părintele Nicodim, la mormântul căruia m-am închinat mi-a spus odată: „Cernica e casa ta!” Venisem şi atunci ca şi acum de la Biserica Mihai Vodă, unde mă închinasem Icoanei Măicuţei. Nici nu am intrat bine în chilie şi din senin părintele a spus: „Bat clopotele la Mihai Vodă!” Am rămas cu toţii uimiţi. Aşa făcea părintele de fiecare dată te fascina cu „ştiinţa” sa divină.
  Da, ce zi liniştită şi ce frumos este să vezi raiul. Mi-a fost dat să mă cuminec cu somnul sfinţilor de la Cernica. O amiază încântătoare, toridă şi blândă m-a adus în Cimitirul Mânăstirii Cernica. Paşii mi s-au cutremurat încă de la primele cruci pe care citeam nume de călugări, de preoţi, de profesori de teologie şi de sfinţi. Un fel de fâstâceală m-a cuprins, ca să nu mai vorbesc de faptul că mă simţeam aparţinând acestui loc mai mult decât oriunde altundeva. I-am mulţumit lui Dumnezeu că viaţa e uneori atât de frumoasă, că moartea nu este decât un blând somn de amiază care prefaţează vecernia cea plină de lumină a iubirii eterne.

Dar de la Cernica
Când vei vrea o cale către bucurie,
Şi când viaţă însăşi îţi va cere dor,
Vino la Cernica, vino cu iubire,
Şi-ai să simţi tot cerul strâns într-un fior.

Când vei vrea durerea s-o alungi din fire,
Şi când aşteptarea îţi va fi mai grea,
Vino la Cernica, vino cu smerire,
Să te smulgi din lumea searbădă şi rea.

Când poveri şi gânduri îţi vor lua seninul,
Şi când clipe tulburi te vor amăgi,
Vino la Cernica şi-o să simţi divinul,
Sfinţilor din care pace va rodi.

Când vei fi ca floarea, firavă, tăcută,
Când vei vrea să curgă leacul ca un mir
Vino la Cernica, vino şi sărută,
Crucile iubirii dintr-un cimitir.

Şi când însăşi cerul va veni la tine,
Într-o zi curată, plină de frumos,
Să şti, că Cernica ţi-a trimis un bine,
Pe Mântuitorul Iisus Hristos.




22 iunie 2011


PĂRINTELE IOANICHIE RESPINGE BIOENERGIA!

Interviu realizat de Părintele Cătălin Dumitrean
undefined
Părintele Ioanichie tocmai a ieşit de la Sfânta Liturghie. Ne-a zâmbit, ne-a îmbrăţişat şi apoi mi s-a adresat pe un ton voios:
-          Ce mai faci părinţele? Mi-a fost dor de tine!
Venisem să-l vedem, să ne spovedim şi să luăm sfaturile necesare pentru viaţă. Ne-am suit în maşină şi am coborât împreună spre biserica de jos(locul unde au acces şi femeile)
Dialogul s-a legat de la sine.
-          Ce ne mai spuneţi Părinte Ioanichie?
-          Sunt puţin obosit. Am ajuns la o uşoară stare de extenuare.
-          Oameni cred că vin enorm de mult. Spovediţi zilnic pe toată lumea!
-          Aşa e părinte, dar ce să facem. Cel mai mult însă mă încarcă cu o putere negativă cei mândrii.
-          Care sunt aceea?
-          Păi au venit la mine unii cu bioenergie. Le-am spus că învăţătura lor este greşită, că nu este pe linia bisericii, a canoanelor, a lui Dumnezeu. Mi-au zâmbit ironic şi mi-au reproşat că de ce cred eu că numai preoţii au har
-          Şi ce-aţi făcut atunci?
-          I-am supus la o probă. Am zis: Uite mă, vă las să văd ce-mi faceţi mie şi vă dovedesc că nu aveţi putere. Eu ştiam că diavolul le dă anumite puteri. În gândul meu am început să mă rog: Doamne, nu le da nici o putere. Şi am început să zic: „Doamne Iisuse!” Au încercat ei odată să-mi trimită „energie”. Au încercat a doua oară. Mă întrebau: „Ce simţiţi? Nu simţiţi ceva cald!” Eu nu simţeam nimic şi le-am spus: Nu simt măi nimic, nimic! S-au supărat, ai zis că sunt oameni la care nu le pot face chiar nimic. Însă cu puterea „celui rău” fac toţi ceea ce fac. Şi lumea se amăgeşte.
undefined-          Dar au avut mare îndrăznire să vină la dumneavoastră?
-         - Da, acum câţiva ani, chiar înainte de Revoluţie a venit unul mare la mine. Mă fixa cu privirea. Eu „Doamne Iisuse, Doamne Iisuse!” La un moment dat mi-a vorbit. Eu sunt din acesta cu energiile, am vrut să vă hipnotizez dar nu am putut. Cu oamenii fac ce vreau. Hipnotizez şi femeile şi fac ce vreau cu ele. Dar pe sfinţia ta nu te-am putut hipnotiza. Vedeţi, dacă ne rugăm.
-          Deci, să spunem mereu în astfel de situaţii „Doamne Iisuse”, rugăciunea inimii?
-          Da. Să vă spun o pildă din pateric. Au venit la Sfântul Antonie diavolii şi l-au bătut. A doua zi sfântul i-a vorbit mai aprins lui Dumnezeu: „Păi bine Doamne, diavolii m-au bătut şi Tu unde erai?” Dumnezeu însă i-a răspuns direct şi clar: „Am fost lângă tine tot timpul Antonie, dar ai zis ceva?”… Vedeţi, să ne rugăm, să vorbim cu Dumnezeu mereu, să-i spunem totul şi va fi bine!










20 iunie 2011

Ochii lui Dumnezeu

Ce seară, ce speranţă infinită,
Iar Dumnezeu priveşte amărui,
Spre viaţa mea cu lacrimi poleită,
Şi uneori El are ochi căprui.

Oftez sfios ca un tăciune sferic,
Aş vrea să zbor, ca pasărea spre cer,
Dar Dumnezeu cu ochii Săi cei negrii,
Mă-nvăluie haotic în eter.

Îmi iau adio de la vechii aştrii,
Rămân pe jos, îngenuncheat, solemn
Şi iată ce frumos cu ochi albaştrii,
Tot Dumnezeu îmi dă un veşnic semn.

Îmi spune că va fi mereu aproape,
Şi văd din cer un roşu sângeriu
Iar lacrimile vin să îmi adape,
Speranţele de curcubeu târziu.

19 iunie 2011

  BOLNAV CU DUMNEZEU
undefined
Eu sunt bolnav de ceruri şi doctorii-şi fac cruce,
Cum pot să stau cu rana, să nu mă operez,
Îmi spun din competenţă:Ţi-e viaţa la răscruce!
Copile, este cazul ca să te internezi.

Şi cei mai mulţi cu rânjet, abia îmi dau o şansă,
Susţin că sunt smintitul ce crede în absurd,
Că Dumnezeu există, dar nu în orice branşă,
Şi este mut în toate, şi invalid şi surd.

La astfel de subiecte, mă simt flatat în suflet,
Coleg de suferinţă să-l am pe Dumnezeu,
Şi boala să ne fie şi dragoste şi cuget,
Ca un răsfăţ de soartă, să pătimim mereu.

Şi Domnul lin îmi zice: Eu sunt bolnav de tine!
Iar eu din pat chirurgic răspund milos: Şi Eu!
Şi dacă poate mâine o să mă simt mai bine,
E semn că rana noastră s-a contopit la greu.

Nu ne-nţelege lumea, se fac şedinţe, norme,
Că boala noastră veche e un scenariu rar,
Ne ceartă teologii, de dincolo de dogme,
Şi unii ne despică cu bisturiu de „har”.

Dar eu îmi port travaliul şi încăpăţânarea,
Iar Tu îţi faci din mine un conţinut de dor,
Şi iată indignarea, supliciul şi mirarea,
Căci ne confundă lumea, cu îngeri interlopi.

Vor spune unii mâine, hai să-i lăsăm în pace,
Ei sunt bolnavi fanatici şi veşnici şi ciudaţi,
Voi nu vedeţi că rana mai mult li se preface,
Într-o Împărăţie cu cât îi condamnaţi!

Mai bine să ne facem că plouă, că e soare,
Încremenind hipnotic sub ochelari de cal,
Că şi aşa e boală de fapt în fiecare,
Şi pătimim noi înşişi într-un lumesc spital.

Eu sunt bolnav de ceruri şi Dumnezeu mi-e frate,
Îl am într-o iubire şi într-un duh sublim,
Şi atâta cât se poate şi-atâta cât încape,
Devin eu însumi doctor într-un spital divin. 

18 iunie 2011

Maicii Domnului


 Suflet


M-ai pus în ramă albă şi m-ai lăsat să fiu,
Copilul din icoană ce crede că e bine,
Măicuţă şi Fecioară, dar e aşa târziu,
Şi iată am în suflet doar lacrimi şi suspine.






Nu am cerut corole şi aure de sfinţi,
Respect ce este veşnic şi ce mi-e imposibil,
Dar lacrimile mele sunt triste şi fierbinţi,
Cum să devin eu altul, cum să devin posibil.

Îmi spun habotnici aprigi, că nu am rost acum,
Că mâine şi poimâine voi fi un soare dulce,
Dar vai, iubită Maică pe glodul meu de drum,
Nu ştiu ce va fi astăzi şi calea unde duce.

Şi cine poate crede, că sunt şi eu ceva,
Mai toţi mă văd în vină, plecând urechi spre moarte,
Şi-aş vrea să plec din toate, prin ceruri, undeva,
Unde e doar iubire şi nici un strop de noapte.

Şi-acum Fecioară blândă, aşa cum înţelegi,
Coboară din icoană şi ia-mă lângă tine,
Să fim doar noi şi plânsul, jertfelnici şi întregi,
Să te aşezi alături, să stai pe lângă mine.

M-ai pus în ramă albă, şi apoi dintr-un pahar,
O floare mi-a dat viaţă, şi umbră şi speranţă,
E noapte, e tăcere, icoanele au har,
Iar eu aştept în lacrimi un strop de cutezanţă.

17 iunie 2011

MINUNE

Părintele Calciu era numai "foc"
  Ce amintire! O restitui opinie publice, poate învăţăm câte ceva... Se întâmpla într-o seară acum cinci ani. Părintele ARHIMANDRIT Modest Zanfir stătea la masă şi mă privea atent. Eu contiuam să povestesc despre sfinţii închisorilor comuniste. Mi-am amintit cum la Cluj Napoca în 1995, un preot fost deţinut politic, Părintele Zob, m-a auzit conferenţiind în Sala "Ion Muşlea" a Bibleotecii Centrale despre naţionalism ca "vrere a lui Dumnezeu". Apoi, după ce am terminat de citit referatul a venit în faţa microfonului şi mi s-a adresat: "Vă spune personal dumneavostră ceva. Eram în închisoarea de la Aiud şi mă rugam noaptea alături de un ţăran "Moş Gheorghe", deţinut politic pentru că se opusese colectivizării. Avea o credinţă extraordinară, un echilibru deosebit şi se ruga la Dumnezeu simplu, din toată inima lui. Deodată, l-am văzut ca într-o pară de foc, înălţat puţin deasupra pământului, în timp ce silabisea cu ochii închişi rugăciunea Tatăl Nostru. A fost ceva unic, extraordinar şi îţi mărturisesc această mistică experienţă pentru că te văd atfel, plin de iubire de neam. Numai o asemenea credinţă mai poate naşte astăzi un tineret naţionalist şi adevărat.
undefined   M-am oprit din poveste. Amintirea acestui episod îmi era încă vie în faţa ochilor. Părintele Arhimandrit Modest mi-a spus atunci: "Părinte Cătălin să-ţi ţină Dumnezeu această credinţă entuziastă. Într-o lume blazată e tot mai greu să fi om, să fi onest, să renunţi la ipocrizii, fie că ai haine de sfânt sau de cerşetor. Mimăm mult credinţa. Ne ascundem după fasoane şi anterii. Dar, la examenul iubirii picăm toţi. Credinţă adevărată eu am văzut doar la Preotul Calciu Dumitreasa. Am dormit o noapte în aceeaşi cameră, într-o chilie la o mânăstire. Ne-am zis rugăciunile, apoi eu fiind obosit am adormit. Pe la trei dimineaţa am deschis ochii şi ce văd. Părintele Calciu era tot la rugăciune, învăluit într-o flacără mare. Lumina taborică îl cuprinsese şi am rămas uimit. Nu am povestit nimănui acest episod. Era vremea când sfinţia sa era urmărit de securitate şi părăsit de toţi...! Era vremea când fusese dat afară de peste tot şi prietenii îl ocoleau pe stradă pentru că se opusese lui Ceauşescu. Era vremea când era considerat un pericol pentru echilibrul social al Bisericii şi se făceau "sinoade" pentru înlăturarea sa din preoţie. Era vremea când a ajuns un singuratic şi un mare sfânt " 

 3 poezii pentru cartea mea care va apare în 29 Iunie
Carte din parte
 
Şi cartea mea e o povară,
Şi cartea e uşurare,
Să v-amintiţi că într-o vară,
Aprins-am foc în fiecare.

Şi tot ce scriu se socoteşte,
Şi tot ce las frumos în urmă,
E doar umila mea poveste,
Ce spre blândeţe vă îndrumă.

Şi simt că voi îmi ştiţi durerea,
Şi cred că voi îmi daţi o şansă,
Când îmi aduceţi învierea,
Citindu-mă la voi acasă.

Şi vreau să scriu până mi-e bine,
Şi-aş vrea să scriu şi după moarte,
Să fiu un suflet care vine,
Ca o lumină într-o noapte.

Şi-acum vă mulţumesc din lacrimi,
Şi-acum vă dăruiesc o parte,
Din ce-am lăsat de după patimi,
Iubire şi o nouă carte.


Testament către Dumnezeu
 
Cum să îţi spun povestea mea,
Tu Doamne o cunoşti mai bine,
E poate chiar un fel de nea,
Care dispare şi revine.
Abia născut am înţeles,
Că viaţa are săli de vină,
Un fel de nesfârşit proces,
Pentru o şansă mai divină.

Cum am fost eu mai revoltat,
Cerând un strop de demnitate,
Până la urmă resemnat,
Am înţeles că nu se poate.
undefined
Şi-am devenit un fel de zar,
În mâna celor ce aruncă,
Cu osândire peste har,
Şi au numit şi asta muncă.

Aşa că tot ce am mai sfânt,
Îmi e să cred că poate mâine,
Voi fi un bulgăre de pământ,
Şi pentru suflete o pâine.

Şi-ţi dau aceste versuri, dor,
Ţi le restitui, sunt din Tine,
Din rănile care te dor,
Că ai dorit să fie bine!

Deci măcar Tu, te rog frumos,
Fă din dreptate o iubire,
Căci iată mă îndrept pe jos,
Cu pasul către nemurire.


Să fie iarnă
 undefined
Stinge-ţi focul,
Da-ţi o şansă gheţarilor din inimi,
Să se prefacă în cărbuni,
Cum a fost cândva,
La începutul lumii.

Şi nu mai răscoliţi în jar,
E şi-aşa prea multă vină,
Prea multă vorbărie,
Prea mult pârjol de sentimente.
Chemaţi mai bine zăpezile iernii,
Să cadă blând,sfânt şi curat,
Peste muţenia voastră,
Şi să devină ea însăşi o vară
Şi un suflet de dor.

În plină vară,
Deşi nu am circumstanţe de om polar,
Aştept viforul şi frigul,
Ca să mă pot desprinde,
De iadul vorbelor grele,
Pe care le aud fără să-mi spuneţi voi ceva,
De pârjolul clevetirilor mărunte,
De minciuna ce stă în băţ de chibrit,
Ca să aprinde păcatele voastre.

Mă şi mir că după atâtea păcate,
Unii mai cred încă în vară,
În incendii,
În ierarhii,
În soluţii,
În tribunale sau
În vorbe duioase,
Şi-şi cer dreptul „elementar” la o vară nesfârşită.

Şi dacă totuşi iarna va veni năpraznică,
Poate vă veţi aduce aminte,
Atunci când cerul o să cearnă lacrimi albe,
Nesfârşite,
Că nu eu am fost cel care,
S-a tot schimbat la faţă,
Şi la haine,
Şi la iluzii,
Şi la bine,
Şi la loc,
Şi la vise,
Şi la interogaţii profunde,
Ci însăşi,
Neputinţa voastră,
Sau „dreptul” pe care l-aţi câştigat,
Prin războaiele ce le-aţi purtat cu mine,
De a nu iubi,
Nici vara,
Nici iarna,
Şi nici măcar propria voastră viaţă!