Iubire bună, iubire rea

Pe lacrimile mele, port lacrimile voastre,

o mare de suspine, un ţărm de pietre reci
şi de aceea, iarna, las umbrele să-mi poarte

luminile de suflet prin conştiinţe seci.

Făclia nu se-nclină în faţa prigonirii,

prostiei şi osândei nu-i face plecăciuni,

altarul său e milă din raza-nţelepciunii

şi un oftat de pace între deşertăciuni.

Aşa mi-e dată crucea, să văd mai mult furtuna,

cum li se duce viaţa, la unii, în suspin,

primejdiile morţii nu-mi pot strica cununa,

ci-mi întărâtă crezul să fie mai divin.

Hristos îmi e destinul, nu setea de dreptate,

El, Cerul şi Iubirea, hulit de-ai săi copii,
care poftesc mai lesne să fie geamuri mate

şi sufletul să zacă în închisori de stil.

Există o iubire, de lacrimi şi iertare,

dar mai există totuşi şi o iubire rea,

a celor care după, ce fac ceva mai mare,

îşi laudă pornirea şi dăruirea grea.

Cu-o astfel de iubire mi-am răscolit rărunchii,

căci mi-am rănit trăirea să fiu al lor chezaş

încredere de stâncă eu am avut  în unii

și am crezut că astfel devin în cer fruntaş.

  Dar, vai, trecută-i ora smereniei de gânduri,

această lume tristă e un năvod de pești,

iar cei mai mici sunt pradă, în cele patru vânturi,

ferocităţii strânse în plânsele poveşti.

Și ce să fac cu Tine, Hristoase, ce e mâine?

Cum ne vom da iubirea acestui veac urât?

Cu lacrimile tale, tu redevii o pâine,

cu lacrimile mele, eu redevin pământ...