BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

30 decembrie 2010

Explozia scrisului meu!



Pentru voi! Pentru cei ce citesc! Pentru cei ce iubesc!

Explozie caldă de stele,
argint ce se face fior,
la noapte vin visele mele
în somnul acelor cu dor.

Înving amintirea cu pace
dau mâna cu cei ce sunt buni
să simt cum se duce şi zace
minciuna din cei mai nebuni.

Culeg flori din orice privire,
să faceţi şi voi tot la fel,
aprindeţi idei în simţire
şi fără excese de zel.

Vin îngeri şi plâng cu iubire
ştiind că doar eu îi doresc,
iar oamenii sunt în smintire
în bietul destin pământesc.

Şi eu când iubesc nu dau seamă,
la cinici ce cred că sunt plini,
de dogme cu franjuri în ramă,
dar fără să creadă divin.

Nu dau astăzi lecţii de soare,
destul că sunt numai furtuni,
când unii nu au nici o mare
doar valuri şi moarte cununi.

Înving şi delirul şi noaptea.
iar calul îmi zboară spre cer
să-mi iau de la lacrime partea
din raiul cuprins de mister.

Explozii de gând şi iubire
şi scriu pentru cei ce trăiesc,
poemul îmi e o privire
cu care în voi dăinuiesc!

29 decembrie 2010

Pasărea de milă


Pentru cei ce nu aţi obosit citind liniile de veşnicie ale poemelor mele, vă scriu mereu câte ceva nou, poate aşa o să regăsim cu toţii liniştea şi firescul dumnezeiesc.

Pasărea de milă s-a făcut iubire, 
Doamne, ce cuminte stă în palma mea
I se spune viaţă şi e bucurie
Vine din ascunsul ultimului veac.

Nu a vrut în stele, nici chiar între îngeri,
ea la mine-n palmă şi-a făcut sălaş
are ochi de pace, fără pic de plângeri
penele smerite, albe ca de nea.

Uite cum suspină, tremurat de doruri
mă priveşte tainic, înmiit fior
parcă cerul însuşi îmi trimite sporuri,
să am numai soare şi nici strop de nor.

Pasăre sublimă, of-ul meu de suflet,
nu credeam vreodată a trăi să văd,
raiul cum mă leagă, de această cruce
care nu mă doare şi nu e prăpăd.

Vezi, există toate ce s-au scris odată,
Pace şi iubire, cântec şi surâs
a fugit lumina cea îndurerată,
ai venit tu însuţi dulcele meu râs.

Iată împăcarea, iată armonia,
zborul unei păsări, s-a smerit frumos
şi îmi stă pe palmă şi îmi dă trăirea
Fără lăcrimare, ca un crin duios. 

28 decembrie 2010

De fapt, nu iubim


De fapt, e foarte simplu să trăim
cu palmele căluş între izvoare
să curgă apa şi să dăinuim
căci astfel nici o dragoste nu moare

De fapt, de ce tot plângem insolent
înveninaţi că suntem doar obiecte
că alţii ne provoacă indecent
să fim a lor destine şi subiecte

De fapt, nu e corect să ne jelim
în fiecare zi cu argumente
mai bine împăcaţi să ne iubim
şi să trăim suspine inerente

De fapt, ce tot plătim pe-acest pământ
aprinderile noastre de lumină
m-am suturat să cânt şi descânt
impresia că suntem doar o vină

De fapt, doresc să spun că sfinţii vor
să nu mai facem table de regie
canonizând pe cei ce nu au dor
creştinii dogmei fără mărturie

De fapt, mă simt eu însumi un  copil
habar nu am ce cinici îmi sunt fraţii
dar voi iubi cu râvnă şi umil
pe cei ce scrie veşnic: condamnaţi-i

Aşa sunt eu oceanul nesfârşit
nu am băltoace ca să staţi voi prieteni
vă trebuie milenii de jertfit
ca să vă crdeţi că îmi sunteţi semeni

şi-abia când veţi ajunge la Hristos
veţi înţelege pururi creştinismul
dar vai, va fi jenant şi dureros
că aţi uitat în viaţă altruismul

Şi Domnul vă va spune: dragii mei,
cum v-aţi jucat cu dragostea firească
şi aţi crezut că sunteţi dumnezei
dar fără dăruire omenească.

De fapt, eu încă simplu mai iubesc
aşa cum pot, cu ce am de la mine
şi trupul mi-este viu şi pământesc
şi sufletul un cer cu râuri line


Sunt floare

Sunt floare, aşa mă numesc
un petic de cer şi lumină
dar astăzi întreb omenesc
sunt oare eu însumi o vină?

Sunt floare, aşa îmi dau sens
şi vorba aceasta e viaţă
un fel de sublim în consens
cu care cerşesc dimineaţă

Sunt floare, şi nu am nici trup
doar rug care arde şi tace
şi alţii ar vrea să mă rup
să fiu ca o frunză ce zace

sunt floare iubesc şi respir
lumină din pace de îngeri
şi noaptea suspin şi mă mir
în stinse, plăpânde atingeri

sunt floare şi cred în minuni
în doruri cu vise frumoase
nu vreau să mă dau la cununi
ci doar între lacrimi duioase

sunt floare şi sunt un copil
aştept primăvara de fire
când totul devine umil
când totul devine iubire.

Nu vă cred!

-poezie pentru toţi cei care din dragoste nemăsurată în timpul anului 2010 mi-au acordat premiul de sănătate, împletind o frumoasă şi mândră cunună de spini pentru creştetul meu. Deşi, constat că inima mea încă bate, că nu am boli închipuite ci reale, totuşi nu pot să cred că cinismul a ajuns în români, în creştini şi în oameni atât de puternic încât viaţa să devină o obsesisivă lecţie de mândrie-

Nu pot să cred că munţii sunt pământ
şi stâncile au duh de întâmplare
că pofta mea de ceruri e descânt
şi că de fapt nici vorba nu mai doare

Nu pot să cred că tot ce spun e gol
în inimi unde vântul bate harnic
că unii cotizează cu obol
şi m-au rănit cu pizmă şi mirare

Nu pot să cred în ura fără sens
acelor care cică îmi vor bine
când ei de fapt trăiesc într-un non-sens
şi nici nu ştiu ce pacoste le vine

Nu pot să cred că mă veţi judeca
la fel, după o biată supărare
şi-apoi în amintiri veţi renega
tot ce-aţi trăit în dăruirea mare

Nu pot să cred că am avut un an
ca o cămaşă de argint şi ace
şi zalele m-au suspendat în van
şi m-au lăsat cu mirul fără pace

Nu pot să cred că veţi avea un an
mai greu decât deceniul de iubire
în care eu vă culegeam din lan
prinosul de ofrandă şi trăire

Nu pot să cred că azi vă lăudaţi
că mi-aţi donat colindele de milă
şi vă simţiţi răniţi şi decimaţi
de setea mea ascunsă şi debilă

Nu pot să cred, cum cinic veţi lovi
supuşi şi blestemaţi de spurcăciune
şi-abia când la necazuri o să fiţi
vă veţi trezi din greaua înşelăciune

Eu totuşi cred, că sunteţi doar naivi
cu sânge irascibil, de furtună
şi-am să vă iert cu suflet obsesiv
căci spinii voştrii mi-au rămas cunună


Pocalul otrăvit

( În viaţă contabilizarea binelui este o ecuaţie cu două necunoscute. Timp de peste un deceniu, am cântat la toate " nunţile" de iubire, spre a aduce lumină, împăcare şi bucurie. Pentru aceasta am fost plătit cu "bani", ca orice trubadur sau muzicant ambulant, iar atunci când nunta a devenit doar o poveste, perechile de "miri", m-au dat uitării, cu conştiinţa împăcată, că au făcut totul ca eu să fiu plătit pentru leacul meu împărăteşte... Atâta doar, şi cu asta închei, că astăzi, căsnicia celor vindecaţi de mine există, la fel cum există şi povara otrăvitoare a judecăţii unui biet muzicant, din lumea aşa zis creştină şi iubitoare...)

Pocalul pe care tu l-ai dăruit,
era un fel de moarte şi de viaţă,
iar duhul lui altar de infinit
şi l-am băut spăşit spre dimineaţă

Mă obosisem tot cântând la nunţi
să fie mirii mai frumoşi ca alţii
şi am fugit cu vinul meu în munţi
să bea puţin şi ultimii sihaştrii

Habar n-aveam că vinu-i otrăvit,
că e făcut din fructul de iubire,
acelor care viaţa i-a rănit
şi mi-au lăsat şi mie de murire

În munţi când am ajuns ningea frumos
şi vinul îngheţase ca un aisberg
iar pustnicii mi-au spus cu glas duios
că ei postesc de carne şi de zaiber

Dar când să şed şi să adorm puţin
din inimă mi s-a făcut o silă
şi răul îmi părea că e divin
Iar Dumnezeu aproape ca o milă

De fapt curgeau şiroaie sângerii
căci vinul devenise încleştare
amestec de uitări şi pribegii
culegere de răni, din fiecare

Nici sfinţii n-au ştiut de fapt ce am,
dar m-au întins pe lacrime de frunze
când au văzu cum palid sângeram,
din locul unde dragostea pătrunde

Abia după un veac de oblojiri,
cu rugi şi veghe pline de simţire,
un înger mi-a adus din amintiri
puterea de a crede în trăire.

Şi m-am sculat din patul fără dor
să mă întorc în lumea fără cruce
dar oamenii crezuseră că mor
încremenit de vinul din răscruce

Eram uitat şi renegat de mulţi
nu însemnam decât o amăgire
acelor care, când erau desculţi
m-au pus să cânt la nunta lor de fire

aşa că am rămas pribeag în munţi
cu amintirea zilelor de jale
şi încă mai aştept să cânt la nunţi
pentru cei trişti şi rătăciţi pe cale 

26 decembrie 2010

 Lângă mine Dumnezeu...

Floare de pace, dor de iubire
ce blândă iarnă, totul e mut
sănii cu lacrimi, pleacă din fire
stau lângă sobă, timpul e mult.

Ce an mai este, oare e bine?
ce fac cei singuri, ce spun acum?
caii speranţei au pus în vine
sânge cu sare pe-al vieţii drum.

Nici uşa casei nu se mai mişcă
nămeţi ca munţii, o opintesc
îngerul milei vine şi riscă,
deşi nu are plâns omenesc.

Stau în fereastră, ce pătimire
omul zăpezii, de nepătruns,
ar vrea o noapte de dăruire,
să-ngheţe totul fără răspuns.

Căci orice rază înseamnă moarte
astrul de soare îi e duşman
deşi lumina poate să-i poarte
o amintire peste un an.

Aşa e viaţa foc şi iubire
când nu ai dreptul la un tumult
îţi mai rămâne doar o privire
poate în ceruri va fi mai mult

Iar de la mine, din casa simplă
fără de gheaţă, fără de foc
nimic pe lume nu se întâmplă
şi caut locul şi nu am loc

Floare de iarnă, dor de iubire
astăzi va trece, mâine mereu
sper ca un munte din umilire
că lângă mine e Dumnezeu
                        Cruce de decembrie

26-27 decembrie
În amintirea lui decembrie 89, cu gând la mucenicul Ştefan prăznuit mâine şi la toţi aceşti miei curaţi de care lumea nu este vrednică

Oraşul pare altul în tăcere
şi mâine mucenicii vor veni
să ne aducă hram de înviere
şi noi pe cei plecaţi vom pomenii.

Se lasă seara ca o împăcare,
Sibiul plânge după cei mai buni,
sunt morţi şi amintirea încă doare
decembrie calendul de cununi.

Ţi-aduci aminte, suflete stinghere,
cum se răneau românii între ei
şi noi credeam că socialismul piere
pe când de fapt era altar de miei.

Şi ce-am făcut îndată după crime?
Am început banchetul de nebuni
şi recitam din versuri fără rime
încredinţaţi că suntem în minuni.

O, biată amăgire de consemne...
Cum ne-a ajuns dezmăţul fără rost
şi România a-nceput să-nsemne
cu un desfrâu haotic şi anost.

Şi la Sibiu, îndată după gloanţe
ne-am pus la cozi ca să trăim decent
şi aşteptam impresii şi nuanţe
de occident şi patimi fără sens.

Nici nu mai ştiu cum n-am căzut de boală
în bulimii şi cancer de ficat
cum pulmonarul nu a dat în smoală
de cât cu fumuri s-a amestecat. .

Iar ei, copiii, lepădaţi pe drumuri,
martirii, se făceau că nu ne văd
din ceruri unde lacrimile-s struguri
şi sângele un vin ca un prăpăd.

Acum, după o viaţă de uitare,
privind acest oraş ca un ecou,
Lui Dumnezeu îi cer cu jale mare
să ne trimită pace de erou.

Şi mâine pe la opt şi jumătate,
când Liturghia va suna divin,
în duh de sărbătoare şi onoare
să-i pomenim pe cei din ceruri lin.

Şi ca un început de pocăinţă
propun decent să devenim mai buni,
în numele chemării la credinţă
şi-acelor care plâng dintre cununi.

25 decembrie 2010

poem scris în noaptea de 25 spre 26 decembrie 2010

În serviciul dumneavoastră

Încă mai am o inimă stingheră
ce bate ca un clopot în castel,
dar nu vă las cu viaţa efemeră
ci vă iubesc aşa, în propriul fel.

Sunt ostenit în zi de sărbătoare
şi-aş pune capul pe un cer fidel,
într-o odihnă tragică şi mare
să vă veghez aşa, în propriul fel.

Crăciunul mi-a venit ca o speranţă
şi m-am simţit un blând învăţăcel
maestrului de dor şi cutezanţă
când vă iubesc aşa, în propriul fel.

Nu i-am uitat pe cei plecaţi departe
şi îngheţaţi de timp în propriul zel
dar cum doar o iluzie ne-mparte
eu îi salut aşa, în propriul fel.

Aş vrea să pot conduce altfel turma
să fiu mai blând cu cei ce nu au ţel,
să le sărut întru smerire urma
aşa cum îi iubesc, în propriul fel.

Şi chiar de voi mă veţi uita vreodată,
prea săturaţi  că eu nu sunt un zeu,
să nu uitaţi ca v-am slujit odată
aşa iubind, în acest propriu fel.

Acum vă las şi tac la noapte singur,
sunt de serviciu, să aprind lumini
şi când vă veţi trezi din artificiu
să vă simţiţi aşa, puţin divini.

23 decembrie 2010

            O rugăminte pentru Moş Crăciun!


  Sunt încă copii are în acest Crăciun pot să ignore propriile lor bucurii şi să fie dornici de fericirea altora. Un astfel de copil, mi-a vorbit astăzi despre lumea cea tristă în care trăieşte şi despre copiii pe care îi zi de zi la televizor vede suferinzi. Într-o lume care cheltuie enorm pe bodoabe de lumini, pe steluţe incandescente, pe jocuri pretenţioase, există copii care, în gura unui canal, supravieţuiesc fără nici un dor...

Era micuţ şi ager în privire
un scump copil, cu suflet de lumini
Şi mi-e rostit cu blândă isteţime:
Părinte, să vorbeşti cu cei divini

Ştiu că tu poţi, să ceri o dăruire
Şi vocea ta e ca un porumbel
eşti mesagerul care ai primire
Şi Moş Crăciun te-aude-n orice fel



Aşa că am şi eu o rugăminte,
cum poţi să faci, dar vreau ceva frumos
Să nu mai fie lacrimi şi morminte
ci doar un dor de viaţă luminos.

Iar Moş Crăciun să ştie că ne doare
pe noi cei mici, când fraţii noştrii zac
nu în palete pline de splendoare
ci în canale şi-n orfelinat.

Aseară am văzut o grozăvie
familii de boscheţi stăteau în fum
prin subterane fără de iubire
ca nişte şobolani pierduţi în drum

Televizorul mi-a părut o scenă
şi în teatru erau chiar copii
artişti pribegi din viaţă cea perenă
doar către disperări şi grozăvii

Mai multe nu pricep, părinte sfinte
doar oare, ce-o să simt la sărăbători
când voi primii şi daruri şi cuvinte
iar iei aurolac din care mori

Aşa ne creşte România zilnic
aşa e lumea un hambar de găşti
odată ne simţim în rai idilic
iar altă dată purtători măşti

Să-i spui lui Moş Crăciun că nu e bine
să facă el ceva mai mult ca noi
Iisus să se coboare cu suspine
La cei răniţi de viaţă şi nevoi

Şi poate, fie doar măcar o dată
să le aducă un pătuţ mai cald
că ieslea Lui e astăzi dărâmată
de cei care trăiesc sub cinic fald

...Cu duh stingher, am tresărit în lacrimi
purtat spre cer, de duhul cel străbun
Şi ca un dor împrejmuit de datini
I-am spus acest cuvânt lui Moş Crăciun... 


21 decembrie 2010

Dorul Parintelui Catalin

Aud ca mi se pregatesc si mie daruri de Craciun, de la credinciosii mei, cel putin sunt unii care vor sa-mi ofere clipe de liniste si nu-si uita duhovnicul in aceasta zi,sau nu s-au obosit sa spuna ca au facut prea mult pentru duhovnicul lor ... Eu am totusi un singur dor adevarat.Poate acesta ar fi darul cel mai potrivit. Pentrut   acest dar nu e nevoie sa faceti colecta de bani, ci numai de suflet. E un dar la care as dori sa nu mai spuneti, nu pot...




Mai ai o datorie, ca o lumina sfanta
De vrei sa sti crestine cum sa devii mai bun
Acum, la ceasul ultim, cand ingerii iti canta
Impaca-te cu totii, fi vesel de Craciun!

Atata amar de zile, te-ai tot ranit in suflet
si ai crezut ca viata e aspra in cununi
Dar daca vrei de-a dreptul sa ai un liber cuget
Impaca-te cu totii, fi vesel de Craciun!

Iisus Hristos te vede cum vii la adunare
si gandul tau e altul ranchiuna si cusur
Deci nu mai pierde vremea  si cu iubire mare
Impaca-te cu totii, fi vesel de Craciun!

Stiu, te-a lovit ispita si te-ai schimbat, esti altul
crezand catu esti vrednic si altul e nebun
Dar eu iti cer acuma smereste-ti preainaltul
Impaca-te cu totii, fi vesel de Craciun!

Si daca pleci spre alte hotare de iubire
Tu crezi ca pe acolo iluzii se adun?
Cu harul sfant din mine iti cer o daruire
Imapca-te cu totii, fi vesel de Craciun

Si daca umilinta iti e acum ranita
Iar preotul duhovnic iti pare ca nu-i bun
Tu fa un gest de ingeri, cu dragoste smerita
Impaca-te cu totii, fi vesel de Craciun!


Un an intreg de valuri, dar oare nu-ti dai seama
ca ce platesti in lacrimi, eu cu folos iti spun
Sunt vechile pacate ce-ti rasarira teama
Impaca-te deci frate, fii vesel de  Cracun!

19 decembrie 2010

                  Gând smerit de iarnă

(împăcat cu veacul, puţin mistuit de tristeţea lumii, dar dornic de o ascundere sinceră şi profundă, suspin în versuri cu dor de smerenie. Poezie scrisă pe drumul de întoarcere acasă, de la Zalău spre Sibiu)

Să te prefaci în albie de munte
şi peste tine să se facă punţi
să ai mereu speranţele mărunte
şi astfel tu pe tine să te-înfrunţi

Să te ascunzi în scorbură lemnoasă
nimic să nu mai şti din ce-ai trăit
să nu socoţi viaţa dureroasă
De vrei mândria să se fi sfârşit

Să spui oricui că e mai bun ca tine
Şi mâna să-i săruţi ca pe un cer
Iubite frate, suflete creştine
Şi niciodată plată să îţi ceri

Şi într-o iarnă blândă cu suspine
Tu să porneşti către hotare line


Mereu către casă

( Şi drumurile vieţii mi-au rămas lungi. Şi mereu speranţa că acasă e cel mai bine)

Mi-a fost lăsat destinul de a mă-nsoţi cu drumul
peregrinând molatic ca un plăpând izvor
Şi când mă-ntorc spre casă, mi se aprinde rugul
şi ard ca o speranţă ce-şi face loc în dor

Ce taină e cu mine, ce mărturii mă poartă
pe calea ţării mele să o colind milos
Şi când mă-ntorc spre casă, iluziile mă poartă
şi simt că cei de-acolo m-aşteaptă mai duios

Dar vai, e-atâta noapte şi dorul nu se vinde
degeaba cred că unii mă vor în viaţa lor
Iar când mă-ntorc acasă, cu vise şi colinde
Odaia mi-este plină de lacrimi care dor

Dar un surâs de cremen în mântuie oftatul
Icoana Maicii Sfinte îmi dă curaj şi har
Şi când ajung acasă acesta îmi e darul
şi eu respir lumină din tot ce e amar.

18 decembrie 2010

M-au umilit creştinii mei...


( Ce ar putea gândi în vatra casei de acasă un preot cu suflet, care se întoarce acasă de la praznicul bisericii sale şi vede cum fii săi duhovniceşti îi ignoră chemarea prin absenţă. Astă-seară un preot a simţit acest lucru, la serbarea copiilor din biserica sa, acolo unde ar fi trebuit să fie prezenţi toţi fii săi duhovniceşti. De ce? Ca să investească în viitorul bisericii lui Hristos, nu doar în egoismele vieţii lor! Ce urât! Că unii au plecat mai de multişotr prin codrii, e treaba lor... Acolo vor rămâne... Dar, unde sunt cei cu care lucrezi de ani şi luni? De ce au lipsit tocmai astăzi! Unde sunt? Merită oare acest preot un astfel de lucru? Merită oare Hristos atâta ignoranţă? Merită aceşti copii să îi ignorăm! Doamne mai iartă-i odată pe toţi! Măcar o singură dată!)


Nu m-au umilit duşmanii,
nu m-au pângărit sectarii
doar copiii mei de suflet
îmi dau lecţii fără cuget

Betleemul ca o jale
s-a mutat din vechea cale
stă acum pe o străduţă
Şi Sibiul se pronunţă

cât cinism în nişte oameni
cum se port să-mi fie vameşi
i-am chemat la colindat
şi cu scuze m-au uitat

unul şi-a luat "nevastă"
altul are o năpastă
unul boi ca în scriptură
altul e pe arătură

mă gândesc, ce joc făţarnic
uită cât le-am fost eu harnic
când i-am luat de la răscruce
ca să nu mai stea pe cruce

sunt mai tari decât pot crede
ei, creştinii mei de cremen
voluptoşi în ignoranţă
dar sperând în importanţă

m-au rănit încă o dată
înc-o lecţie de viaţă
habar n-au ce este soarta
când deschisă le e poarta

ce-am cerut de fapt cu sete
ca iubirea să-şi desfete
şi să fim comunitate
s-avem continuitate

Ei vor însă numai fapte
masluri, dezlegări şi şoapte
iar de cântecele mele
vor cu timpul să spele

să găsească vreun duhovnic
ca un strălucit ibovnic
cu molitfe de vasile
şi cu argumente pline

dar, cevă mă doare cinic
ce-au avut ei cu copiii,
căci a fost serbarea lor
şi i-au ignorat cu zor.

Iată că de fapt sunt vitregi
nu îi doare de cei tineri
pentru ei ortodoxia,
e doar schitul şi chilia

bărbi cu patrafire albe,
fără bănuieli cu salbe,
şi metanii de rutină
ca să spele orice vină.

Mă dezgustă, mă frământă
şerpii cei crescuţi la tâmplă
mustangii, fără milă
dar atenţi la orice vină

Noapte bună, noapte blândă
dorul meu însă vă cântă
voi iluzii de iubire
de fapt lagăre de fire.

Vă mai iert încă o dată
vă mai uit încă o dată
Fie, fie, voia voastră
noi avem lumina noastră!

17 decembrie 2010

Bună seara Măicuţă Sfântă

( În fiecare noapte când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este ca să mă duc la Icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea, ce stă pe micul meu altar din sufragerie, să îi sărut mâna şi s-o întreb de bucurie, cu fierscul: Ce mai faci Măicuţă!)


Bună seara Măicuţă, am venit de departe
las în urmă impresii şi poveşti cu cei buni
căci un dor pentru tine, peste drumuri deşarte
m-a chemat iar acasă, să îţi spun rugăciuni

Of Măicuţă, lumină, parcă am între tâmple
gândul meu este simplu, milostiv şi smerit
şi aş vrea ca de astăzi doar iubiri să se-ntâmple
să priceapă creştinii tot ce e lămurit.

Şti, când plec cu colindul, parcă simt veşnicia
mă văd frate de îngeri, nu solist pentru veac
şi-mi dau sufletul darnic, să îmi fie trăirea
bucurie, speranţă, împăcare şi leac.

Maica mea din icoană, ce alint ne tot leagă
că oricum se va face, noi rămânem copii
Tu trăieşti cu speranţă pentru lumea întreagă
eu îmi cânt suferinţa între cei ce sunt vii

Dar, de fapt dorul nostru este simplu ca râul
care curge pe pietre şi devine sublim
şi pe unde se duce nu se tulbură mâlul
ci rămâne ca cerul aşezat şi senin

Maica mea de durere, din icoană de suflet
nu mai am nici cuvinte să îţi spun ceva plin
dar te rog cu blândeţi şi cu pace în cuget
să te faci bucurie când spre tine revin

Iată asta e viaţa, un surplus de iubire
eu cu tine alături, tu cu mine mereu
Şi te am ca o fire şi mă ai ca o fire
Iar în inima noastră stă de fapt Dumnezeu

16 decembrie 2010

Rugăciune într-o noapte de pace

Rugăciune într-o noapte de pace  

(POEZIE DEDICATĂ PRIETENILOR MEI DE MARE CONŞTIINŢĂ CREŞTINĂ, PĂRINTELUI IOAN BUCUR ŞI PĂRINTELUI TRAIAN DIN NEMŞA)

Vreau să-ţi spun Doamne, că mi-e bine,
ceva în viaţa mea se-ntâmplă,
recuperez ani grei în sine,
şi-mi sunt slujirea mai flămândă.

De-atâtea ori mi-ai stat alături,
şi m-ai salvat de naufragiu
Tu cel ce veşnic nu înlături
pe cei ce simt profund ultragiu

Şi ca să-ţi dau ceva din suflet,
m-am pus pe drumuri cu colinde
şi am aprins în orice cuget
speranţa care nu se vinde.

Am fost în Alma, Moşna. Viscri
în Nemşa lângă oameni harnici,
acolo unde cei mai simplii,
sunt mult mai veseli şi mai darnici

Mi-a fost ofranda mărturie,
că m-am întors cu ostenire
Şi simt că poate o să fie
şi la Sibiu o mulţumire.

Aş vrea ca cei ce îmi sunt doruri
creştinii mei de bucurie,
să mă aştepte cu fioruri,
când vin acasă cu iubire.

Am ininma cam obosită,
că a sluji e greu în lume,
dar nu mi-e viaţa mai sfârşită
dorind lumini să se adune.

Pe mine, nu m-a frânt ispita,
am fost mereu un sacrificiu
doar unii mi-au rănit ursita,
când m-au împins din edificiu

Dar, iată, simt o pasiune,
şi pentru mine creştinismul
este viaţă şi minune
şi-mi port într-nsul legământul.

Eu nu sunt preot de tocmeală
la mine totul e simţire,
numai tipicul mă doboară,
blazarea fără de iubire.

acum la ceas de seară dulce,
când m-am întors din nou acasă,
eu simt cum calea mă tot duce
iar îngerii îmi stau la masă

şi iată fac bilanţ de pace,
am fost colindător cu cerul
iar astăzi sufletul îmi tace
câci am lăsat în mulţi misterul

Abia aştept o provocare
să-mi iau lumina şi cenaclul
şi să pornesc cu remuşcare
acolo unde plânge veacul

Să merg la Nemşa sau la Alma,
acolo unde românismul
nu se dă repede, de-a valma
ci însoţeşte creştinismul

Şi unde doi oieri de turmă,
Traian, Ioan, păstori de pace,
lasă prin ceruri sfântă urmă
şi parcă raiul se desface

Şi Doamne, eu te rog cu viaţa
Şi Doamne eu te rog cu lacrimi
Ajută-mă să alung ceaţa
la cei ce au în noapte patimi

Să ar lumina cea mai lină
oriunde dorul tău mă duce
şi astfel să se şteargă vină
ca să devin o simplă cruce

15 decembrie 2010

Pe drum de cenaclu

Pe drum de cenaclu

 - poezie dedicată Cenaclului Lumină lină şi jertfei sale-

( 15 Dec. ora 20.00 Sunt pe drumul de întoarcere de la Viscri. Am colindat cu cenaclul nostru şi cu zeci de copii. Simt o imensă bucurie în suflet şi un liniştit semn de împăcare cu veacul. Mă doare totuşi faptul că lumea nu e mai bună.. Aş vrea ca Dumnezeu să mai vină o dată pe pământ şi să ne spună: Fraţilor de ce sunteţi aşa de răi? De ce vreţi numai dreptate şi aţi uitat să iubiţi!...  Mi-e dor de o lume numai cu oameni buni, în care cei ce mă întâlnesc să se bucure că exist. Cum totuşi mă simt o povară, scriu, mă resemnez prin vers şi aştept o clipă de iubire şi nemărginire)


Atipic drum în fiecare noapte,
să mă întorc din stele cu colinde
şi ostenit sau miruit de şoapte
să nu mai ştiu de visul ce mă vinde.

Ultimii ani mi-au fost mai grei ca moartea
şi n-am crezut posibilă rănirea
ca cei mai mulţi să îmi închidă poarta,
deşi le-am cultivat nemărginirea

Sunt obosit cu inima şi dorul,
nu mai am nici urechi să-aud delirul
acestei lumi ce şi-a pierdut fiorul
şi-a risipit sfinţenia şi mirul.

Ceva se-ntâmplă, nu ştiu parcă-i iadul,
că s-a făcut pământul loc de rele,
nu mai găseşti nici firul, nici răsadul
de bucurie şi de blânde stele.

Iar eu ca un milog, mai rău ca orbul
tot caut nebuneşte dăruirea
şi mai visez c-o să existe drobul
de pace care-aduce primenirea

Aşa că am ales această cale
să mă transform în înger de lumină
plecând din osândita vieţii cale
către o stea sublimă şi divină

Şi steaua nu e cer, ci umilinţă
acolo eu colind cu cei din urmă
cenaclu pentru dor şi suferinţă
sau o visare care şi îndrumă.

Şi dacă l-am numit Lumină Lină,
vă rog iertaţi-mi zilnic îndrăznirea
Iar Dumnezeu c-o lacrimă senină,
să ne primească simplu bucuria 

Iarnă afară, vară în suflet

 Iarnă afară, vară în suflet

(poezie scrisă astăzi 15 decembrie, ora 9.50, ca un început de zi, ca o sfidare a frigului şi ca o dovadă că vara îmi este mult mai aproape în propria condiţie umană. Mi-a venit aşa un dor de viaţă frumoasă că parcă am în inimă o mare de îngeri şi de dorinţe de bine.)

Când te-am căutat prin suflet,
astăzi, iarnă de iubire,
mi s-a pus un foc pe cuget,
şi-am simţit despătimire.

Nu era nici o nălucă
circumstanţe de zburlire
şi nici albie să-mi ducă
dorul de desmărginire

Iarna aceasta e o vară,
paradox intern de pace,
visul nu mă mai doboară,
conştiinţa nu îmi zace.

Iarna aceasta e bolnavă,
de incendii cu trăire,
lamentaţie gângavă,
căci sunt plin de bucurie.

Iarna aceasta vrea explozii,
dincolo de carnea crudă,
de fapt sunt numai implozii,
şi o aşteptare mută.

Iarna aceasta e o ramă,
dar în piept eu am tabloul,
un pastel ca şi o dramă,
unde sunt chiar eu eroul

De fapt ce mă-nsufleţeşte
dreptul la singurătate?
dar ceva nu-i omeneşte,
în a mea eternitate.

Cred că am un stol de îngeri
procopsiţi pe inimioară,
care cântă fără strângeri
şi îmi fac din trup o vară.

Soli, artişti de nemurire,
mi-au venit azi noapte singuri
Să îmi fie dăruire
şi să nu îngheţ pe drumuri.

Şi cu dragoste miloasă
iată mi-au făcut un bine
peste noaptea dureroasă
peste sângele din vine.

Mi-au aprins în sentimente
pofta de comuniune,
fără lacrimi indecente
fără de deşertăciune.

Mi-au dat dreptul la speranţă
şi-au aprins subtil fitilul
m-am trezit cu cutezanţă,
şi am dorul alibiul.

Iar de azi devin iubire
anotimp ca o izbândă
şi în suflet ard simţire
şi un cer ce se frământă

De doriţi să-mi fiţi aproape,
fiţi şi voi numai iubire
lăsaţi iarna să se-ngroape,
ca să ardeţi dor în fire.

14 decembrie 2010

Pace la Nemşa

Pace la Nemşa
      

        (poezie scrisă în noaptea de 14 spre 15 decembrie la întoarcerea acasă, după un concert mirific a Cenaclului Lumină Lină în localitatea Nmeşa-Mediaş.

Am fost la Nemşa în iubire
şi iarna ne-a-nsoţit aprinsă
ce albă, sfântă dăruire
să înstelăm lumina stinsă

Şi la români aşa e legea
ca să colinde cu simţire
iar Dumnezeu îşi lasă vrerea
între dureri şi bucurie

Ce noapte sfântă simt acuma
după acest concert de pace
de parcă îngerii într-una
ascultă dorul care tace

mă simt umil, pribeag prin lacrimi
când eu provoc nemărginirea
şi peste un tumult de patimi
arunc cu sete ostenirea

A fost din nou Lumină Lină
la un festin cu roade blânde
şi parcă ieslea cea divină
în Nemşa simplu se resimte  

13 decembrie 2010

Noile Poezii ale Părintelui Cătălin




Au apărut noile poezii ale Părintelui Cătălin

Eu, poetul şceptic.

Vreţi poezie optimistă
Că altfel nu mă mai citiţi
Deşi voi ştiţi că nu există
Poeţi sublimi, desăvârşiţi

Şi cei ce-au scris ceva temeinic
Din lacrimi au creat minuni
Ca să rămână versul veşnic
Pe la cei simpli şi cei buni

Ce-aţi vrea să fac cu pana strânsă
De-atâtea rele ce-ntâlnesc
Să spun că viaţa nu e plânsă
Să mint destinul omenesc

Iar dacă scriu doar ode blânde
Elogii pentru vis şi cer
Presimt, că iar o să se-ntâmple
Să mă închideţi în mister

Aşa că scriu doar ce mă doare
Din tot ce am strâns în piept deschis
De rana care ca un soare
Mă arde zilnic în abis

Deci, cer iertare, cu speranţă
Şi vă implor, nu mă opriţi
Sî fiu o biată cutezanţă
Poetul care nu-l doriţi



Azi a nins în Sibiu!

Azi a nins la Sibiu, ca-ntr-un cântec sensibil
Of, ce stare aveam, păream nins şi în mine
Albul vieţii-mi şoptea ca-ntr-o taină, teribil
Că de fapt nu sunt fulgi, ci instanţe divine

Pe la cinci şi un sfert îmi făceam judecata
Pus pe jar de omăt, ca de ziua de mâine
Eram parcă un glonţ ce-şi aşteaptă armata
Şi un pipt muribund ce-a căzut pentr-o pâine

Aş fi vrut chiar cu nesaţ, să amân iarna cruntă
Nu de alta, dar eu am doar flori şi iubire
Şi la ger nu rezist, când tristeţi se frământă
Ajungând în spital de amintiri şi simţire

Iarna asta e grea, spun cu saţ specialiştii
Pentru cei demodaţi, nu va fi nici o şansă
Deci, mai bine chemaţi să vă scape miniştrii
Şi-un guvern de exil, ce trăieşte în transă

Dar pe străzi era plin, accidente şi lume
Ce fugea fără sens, tulburată de duhuri
Un delir de consum, ca o mare cu spume
Sau o scenă de măşti, alipite de trupuri

Iar eu simplu privind acest fluviu de vise
Din căinţi pentru cer, îmi ziceam că mă doare
Şi mai bine ar fi, fără alte premize
Să mă duc în păduri hibernând în ninsoare

Să fiu simplu un gând, ca un pustnic ce ştie
Că mai bine îţi e să fi înger, nu viaţă
Şi abia într-o zi de lumină târzie
Să te-ntorci la oraş ca o rază în ceaţă

Azi a nins în Sibiu, ca-ntr-o lume de lacrimi
Şi pe faţă aveam orhidee de sânge
Şi e iarnă acum, şi mi-e silă de patimi
Iar o floare de cer stă cuminte şi plânge



Fatalitatea florii fără sfat

La sfatul iernii pline, blând florile şoptesc
Ridicule şi albe, copilăroase, sfinte
Am vrea să ştim de mâine cum este mai firesc
Ca să tăcem sfioase, sau să trezim cuvinte

O dalbă crizantemă răspunde ca visând
Uitate surioare, vă înţeleg mirarea
Dar cred că e mai bine, şi zilnic rând pe rând
Să ne vedem de lacrimi şi să trăim cântarea

Căci iată iarna aceasta e altceva, un preţ
Şi-o să plătim cu moartea, de nu avem smerire
Să stăm uitate, calde şi ca un mic dispreţ
Pe acest pervaz de milă din casa de iubire

Nu pot rosteşte aspru, o roză cu fin nerv
Îmi mistuie în sânge plăcerea de trăire
Aş vrea să ies în lume, să nu fiu ca un serv
Ce stă pe o coroană de lacrimi şi simţire

Şi, fără să mai ştie şi alte sfătuiri
Această roză tristă s-a avântat afară
Ca să găsească soare şi alte dăruiri
Dar a aflat uitarea şi moartea cea amară

Aceasta e poveste căci floarea a-ngheţat
Şi nu putea să mişte măcar cu o petală
Iar florile din casă, subit au învăţat
Că orice nerăbdare a cruntă şi fatălă



Ninge ca o veşnicie

Ninge de o veşnicie, ninge ca o sărbătoare
s-a smerit adânc pământul în omăt de aminitire
Hai, coboară-te Iisuse, este ora de visare
Şi zâmbeşte-mi la lumină de speranţă şi iubire

Ninge cu un cor de îngeri, ninge cu rostiri senine
Calzi copii îşi fac daruri şi rostesc colind frumos
Iar tu bun creştin de frunte, nu uita ca astăzi vine
În ograda casei tale, cel mai sfânt copil milos

Ninge cu păduri de pace, ninge cu argint de viaţă
În biserici cântă lumea şi aşteaptă un fior
Va veni din cer o noapte şi apoi o dimineaţă
Mântuire şi minune, bucire, dor cu dor

Ninge şi sunt toţi strămoşii, ninge şi suntem acasă
Maica Sfântă lăcrimează, Pruncul râde către ea
Iar o cruce mică, albă stă umilă pe o masă
Ninge ca ca o zi de Paşti, şi e un sublim de nea


De ce atatea flori de iarna

De ce atatea flori de iarna
Si Doamne, esti atat de viu
Iar anotimpul imi e hrana
Şi in caldura reinviu

Ma pun cuminte pe o perna
Prea obosit de-atata har
Acum cand ora e eterna
Şi ma gandesc la tine iar

Dar Doamne cum se face oare
Ca desi sunt asa firesc
Eu ma gandesc la fiecare,
La tot ce este omenesc

Şi pe aceasta perna muta
Parca aude tot ce vorbesc
Acei ce zilnic vin si-asculta
Cuvantul Tau dumnezeiesc

Si parca-i vad pe toti cum darnici
Acum la ceas de odihniri
Se fac milosi, sublimi si harnici
Rugandu-se din prigoniri

Crestini de pace si de cantec
Prin nopti vorbesc cu ingeri albi
Despre iubire si descantec
Sau despre nuferii cei dalbi

Si eu, ca orice om de soare
Acum cu Tine vreau sa stiu
De fapt, ce se intampla oare
Si ce fac ei asa tarziu

Caci işi resimt nemarginirea
Si mila pentru frati de dor
gasind incet despatimirea
Ca o desprindere de sol

Iar viata blanda pe o perna
In casa simpla de trairi
e-n fapt o lacrima perena
ce s-a nascut in prigoniri

Si gandul pentru cei ca mine
compatrioti de sintamant
e sangele ce curs prin vine
dezvolta vis si legamant

Aici, gasind intimitate,
Singuratate si destin
Eu ma gandesc precum se poate
La semeni si la cei divini

La sfinti, la ingeri, la lumina
La Maica Sfanta, la cei tristi
Si inima imi este plina
Simtind cum Doamne, Tu ma misti

O noapte, ce frumoasa noapte
Iar eu traiesc ca intr-un cer
Iar perna ce imi sta aproapre
Este de fapt un sfant mister


Cuvânt intreductibil

Mi-e sufletul ca un cuvânt
Intraductibil şi tenace
Şi macină în crezământ
Că va găsi un loc de pace

Peregrinând ca un suspin
Dicţionarul îl ignoră
Căci este un cuvânt divin
Cu implicaţie minoră

Îl pun smerit să stea la rând
După discursuri şi concepte
Ei, oratorii, ce-i dau vânt
Ca la nimic să nu se-aştepte

Şi spun că despre Dumnezeu
Nu poate nimeni să vorbească
Căci numai ei deţin un drept
Cu importanţă omenească

Teologie de import
Mai mult închisă decât lină
Canoane ce doresc doar cost
Şi veşnic nu se mai termină

Fraze savante de holtei
Ce scăpătează cu mândrie
Omofonii de fariseii
Ce ţin anvoane cu sâmbrie

Şi chiar nu văd, n-aud nimic
Că lumea pleacă din chemare
Şi templul a ajuns un zid
Sau un salon de aşteptare

Unde să poţi rosti vreun dor
Că ei se-ascund după sofisme
Blagoslovenii care dor
Cu arguţii şi aforisme

Am obosit să stau la rând
Să tot trăiesc ca o silabă
Când ţara mea e la pământ
De-atâta predică amară

Căci pân la fapte este mult
Iar lumea nu mai vrea cuvinte
Şi nici magistrii care-ascult
Doar de-ale lor învăţăminte

Mai bine să tăcem cu toţi
Şi să stopăm dicţionarul
Să punem lacrime pe roţi
Iubirea să ne dea altarul

Iar cenzorilor cu rigori
Invidioşi pe-a mea simţire
Îi rog măcar ca la onor
Să-mi lase cântul de trăire

Şi reverenzilor cu grad
Culturalişti făă de priză
Din rugul unde ei mă ard
Le cer sî nu mai facă mimă

Şi-aşa cum sunt, proverb închis
Le las un colţ de foaie albă
Să scrie tot ce au promis
Când vor veni la judecată


LUMINĂ DIN LUMINĂ

La capătul luminii stă încă o lumină
O alta şi tot altă mereu, la infinit
Când Tatăl se ascunde în ardere divină
Şi focul lui se-aşează pe Fiul cel iubit

Iar Duhul lin pătrunde, prin ape cu simţire
El suflă bucurie , mireasmă de altar
Şi astfel se uneşte Treimea în  iubire
Din veşnicii de taină, ca darul peste dar

Acolo din potirul de milă şi de cuget
De unde început-a lumina să dea vis
Se-mpărtăşeşte cerul cu suflet lângă suflet
Şi totul e speranţă, putere şi abis

Apoi, la ceasul firii, când timpul se desface
Ca într-o clepsidră moale, de nume şi cuvânt
Iubirea porunceşte, şi lumea lin se face
Lumină din lumină cu aspru legământ

Iar Fiul din icoana de jertfă şi spăşire
ca mielul varsă sânge pe culmea de trăiri
Şi Tatăl lăcrimează, şi Duhul dă de ştire
Că început-a veacul de rane şi smeriri

Abia atunci iubirea e rost şi mântuire
Iar îngerii zburdalnici, încremenesc în dor
Şi se aud vecernii, ce cântă lângă Mire
Iar marea de lumină se varsă în fior


Dor de Padova

Mi s-a făcut aşa un dor firesc
De Padova şi sfântul ei de geniu
Cu simţul ei albastru şi firesc
Ce îl trăieşti odată-ntr-un mileniu

Un răsărit prea alb pentru cei mulţi
Anton smeritul pare un incendiu
Căci s-a făcut un dar la cei desculţi
Şi celor deprimaţi ca un remediu

Cât a fost zeu, în trup cu ochii plini
Poporul l-a iubit ca pe o hrană
Şi după ce s-a dus la cei divini
El a rămas un pansament pe rană

Iar eu când l-am găsit, eram umil
Fusesem prigonit de o robie
Şi-n casa sa am început febril
Să sper în vindecare şi iubire

De-atunci îmi este greu când nu îl simt
Aproape, lângă tâmpla mea fierbinte
Şi parcă din dureri, aşa, presimt
Că nu mai am nici slove, nici cuvinte

Abia aştept să îl revăd duios
Să stau cu mintea peste racla blândă
În Padova unde e cer milos
În Padova cea sfântă şi profundă 



Candoare în prag de iarnă

Lasă-te să zbori, lasă-te să cânţi
Vin din cer ninsori, crude şi flămânzi

Stai pe carnea mea, îngeraş pribeag
O să simţi în nea, visul cel mai drag

Fi şi tu copil, pace prin simţiri
Plâng doar cei umili, fără amintiri

Hai că nu-i târziu, să colinzi frumos
Hai că vreau să fiu, portativ duios

Şi pe rana mea, şi prin ce ai sfânt
Dumnezeu să-mi dea, cerul legământ


De azi se colindă

De azi se colindă cu lacrimi
Crăciunul e tot mai aproapre
Tu uită creştine de patimi
Şi lasă-ţi sublim să te-a adape

E prea multă rană în lume
Şi sângele curge în valuri
Crăciunul din rău să ne-adune
Pe blânde şi sincere maluri

Sunt zile cernite cu vise
Speranţele cresc în lumină
Căci ceea ce ieri se promise
acum este naopte divină

şi Pruncul soseşte cu milă
cu îngeri şi magi de iubire
spălând aşteptarea de silă
trezind un noian de simţire


iar pacea aceasta sfioasă
e dreptul de-a fi în trăire
o lume de dor şi frumoasă
o lume de cântec în fire

Deci haide, colindă cu viaţă
Deci haide colindă-n lumină
Să fie din nou dimineaţă
În pestera blândă, senină


 De copilărie

Obosit de toamnă
Mă gândesc la iarnă
Şi acum aş vrea
Fulgi pe dor să-mi stea
Să fiu iar copil
Între brazi umil
Joaca să îmi dea
Cea mai dulce stea
Şi să mă întorc
Îngheţat uşor
În pătuţul meu
Lângă Dumnezeu
Mâinile să pun
calde-n rugăciuni
să şoptesc senin
cu surâsul lin
rugăciuni de cer
ce nimic nu cer
simple cu fior
fără nici un dor
albe ca un rai
blânde ca un nai
vise de cuvânt
fără legământ
prea fireşti în crez
sfinte ca un miez
Iar din răsărit
Fără de sfârşit
Îngerii să-mi stea
Lângă tâmpla mea
Fie vreme rea
Fie noapte grea
Fie toamne seci
Fie ierni prea reci.


Singura dorinţă

Peste ofranda nopţii ce vine
Un dor mă strânge, mă vrea umil
Îmi simt speranţa pe râuri line
Şi vreau de astăzi să fiu copil

Nu mai vreau gânduri de circumstanţă
Nu mai vreau falsuri printre maturi
Juguri ce-mi poartă dor în instanţă
Şi mă condamnă între cei duri

Nu mai vreau lacrimi la orice vorbă
Nu mai vreau ode de la cei goi
Nici argumente prinse în robă
Din avocaţii de vremuri noi

Nu mai vreau scene de grea iubire
Reminisecenţe de la frustraţi
False iluzii că sunt un mire
Pentru prăpăstii şi demodaţi

Nu mai vreau zile de abstinenţă
Fără un zâmbet, fără un dor
Vreau o morală albă, decentă
Copilărească, ca un fior

Vreau joc cu munţii, vreau cânt cu marea
Vreau între îngeri, vreau între fraţi
Vreau unde este caldă cărarea
nu între spinii cei condamnaţi

vreau cu părinţii, vreau cu bunicii
cu toţi strămoşii calzi şi senini
vreau cu soldaţii şi cu haiducii
fără de arme, fără venin


Să fiu o joacă, nu o speranţă
Că poate mâine va fi ceva
O împlinire, o cutezanţă
Vreau între bine, pe undeva

Şi fără şoapte, şi fără gloduri
Să-mi simtă lumea zâmbetul plin
 Nu să îmi strângă între năvoduri
Pe ce am viaţă, har şi senin

Să fiu copilul ce cântă cerul
Nu doar la cereri, ci mai mereu
Iar lângă mine să stea misterul
Cu bucurie, cu Dumnezeu

Tânărul bogat

Ce tristă, crudă întâmplare
Ne dă Scriptură pildă iar,
Cum să scăpăm de îmbuibare
Şi să păstrăm doar sfântul dar

Un om bogat, se întâlneşte
Cu Domnul pe acest pământ
Şi la început se veseleşte
Că ţine asprul legământ

Venea la templu cu arvună
Dădea din toate ce avea
Postea cu rugă şi măsură
Şi se ferea de pofta rea

Era din os de nobilime
Averi avea ceva în plus
Şi se credea la înălţime
dar niciodată la apus

Îi spune Domnului cu pace
Cum este bun şi credincios
că duhul său e cald şi tace
şi peste toate inimos

Surâde Domnul şi aşteaptă
Să termine al său cuvânt
Apoi cu milă îl provoacă
Spre un altfel de jurământ

Îi spune: Vinde ale tale
Averi, şi case, tot ce ai
Apoi, urmează doar o cale
Şi vino după Mine, hai

Dar tânărul se întristează
Şi pleacă capul ruşinat
Averile de viaţă-l leagă
Şi nu le poate-nstrăina

Iar Domnul astfel le vorbeşte
La cei mai dragi şi celor buni
Vedeţi vrăjmaşul vă munceşte
Să deveniţi copii nebuni

Of, vai de clipa judecăţii
Când alte plăţi te vor chema
Şi pentru pofta nedreptăţii
În rai puţini mă vor urma

Aceasta-i viaţa, înşelare
De vrem doar lux şi bogăţii
Şi totul trece în uitare
Şi mulţi cu iadul vor plăti

Deci, vă treziţi din adormire
Vă lepădaţi de ce e vis
Veniţi creştini la fericire
Veniţi în raiul cel promis!


A venit Hristos la tine

A venit Hristos la tine
A venit cu răni ce dor
Hai, primeşte-l cu iubire
Astăzi totul e uşor

Dorul l-a adus din cale
Să se-abată în poarta ta
În a vieţii tale vale
Unde nu mai poţi ofta


Iată Domnul lăcrimează
Pune mâna ta pe El
Şterge-i lacrima amară
Ca un blând învăţăcel

Dă-i în casa ta o pernă
Să-şi aşeze faţa sa
Toată liniştea eternă
Să o simţi de undeva

Şi un fagure cu miere
Pune-i pe un blid de lut
Poate Domnul nu îţi cere
Dă-i măcar un sfânt sărut

Fi o gazdă cu simţire
Pentru cel ce-a obosit
Sub poverile străine
Să le poarte nesfârşit

Să nu plângi acum cu jale
Domnul nu te vrea dispreţ
Te-a iertat, ţi-a dat o cale
Stai pe ea, ca pe un preţ

Şi din suflet dă-ţi speranţa
Către alte lăcrimări
Asta-ţi fie cutezanţa
Pe întinsele cărări

Iar acum, primeşte leacul
Şi smereşte-te în cânt
Ca Hristos să-ţi ungă capul
Cu mir alb de legământ

A venit Hristos la tine
Fă din viaţa ta un rai
Iar de astăzi numai bine
Vieţii, Domnului să-i dai

1 Decembrie 2010

Decembrie întâiul şi ţara sfâşiată
E multă amăgire şi oamenii se plâng
Că viaţa le e tristă şi  pacea-ntunecată
Iar banii pentru pâine, abia de se mai strâng

De peste tot minciună, mizerie şi noapte
Iluzii şi potcoave la caii fără sorţi
O, biată tristă ţară ce ai doar rane coapte
Şi lumânări de doliu aprinse lângă morţi

Ce poate fi şi astăzi în zi de sărbătoare
Ridic din umeri jalnic şi nu ştiu ce să spun
Căci, fraţii mei de cruce, sunt laşi, deşi îi doare
Şi nu  pot lângă vatră mai mult să îi adun

Of Doamne, Cerul nostru, de milă şi-nchinare
Cum poţi lăsa Tu neamul în boală fără leac
Poporul azi îţi cere cu milă şi-ndurare
 Să vezi cum Prutul curge ca un orfan prin veac

Mai vino lângă Tisa că prea departe este
Şi-au luat-o unii simplu, ca pe un drept firesc
Uitând a ei durere, uitând a ei poveste
Ce leagă de milenii drapelul românesc

Şi fă un dor Iisuse, să se sloboadă milă
Pe aceşti munţi de jale, pe-aceste vii cărări
Românul azi îţi strigă, din pătimiri şi silă
Nu ne lăsa bejanici pe înstrăinate ţări

E ceas de sărbătoare, e ceas de umilinţă
Decembrie şi lacrimi, decembrie şi cer
Şi curge îndurare pe-a noastră suferinţă
Să fie astăzi ziua iubire şi mister

Iubire pentru ţară, iubire pentru mâine
Iubirea care stinge tot ce ne e amar
Trăiască România, şi vatra ei de sânge
Pe crucea mântuirii din înviatul dar


Să-şi faci un dar!

Să-ţi faci un dar de Sfânt Andrei
Române, fiu de pribegie
Şi să te-ntorci, aşa cum vrei
În biata noastră Românie

Să-ţi pui chimirul de blând dor
 încingete cu amintire
Şi lasă-ţi iia la izvor
Că se scurgă-n veşnicie

Apoi să treci la cimitir
Să te închini cum se cuvine
Pe oase calde de iubiri
Ce au plecat pe ţărmuri line

Fi bun, fi cald, fi omenos
 lasăndu-ţi răul la răscruce
Tu eşti din neamul cel frumos
Ce-a pătimit pe sfânta cruce

Nu te mira, de cei străini
Că au doar patimi şi tăcere
Ei sunt ca spinii lângă spini
Care nu cred în înviere

De te-ai făcut ca ei, un vânt
Aprins de vis şi bogăţie
Apleacă-şi fruntea de pământ
Şi plângeţi vina de simţire


Acum, în prag de sărbători
Când cerul însuşi e iubire
Tu nu uita, să ai fiori
De bucurie, de trăire

Şi cântă dulce, fi mereu
Aceeaşi inimă miloasă
Române, fiu de Dumnezeu
Bine-ai venit la tine acasă!


Bolnav de lumină

Bolnav de lumină, în patul uitării
Visez peste noapte că totuşi exist
Aprins de iluzii ca freamătul mării
Când bate din valuri un duh pesimist

Noianul de lacrimi mai mult se sloboade
De astăzi pe mâine, şi astfel rezist
 în creier am graniţi, lumină, noroaie
De parcă prin plânset eu însumi rezist

Ce viaţă ciudată, ce lume, mi-e milă
Abia îşi simt unii, curajul de-a fi
Şi vin către mine cu sânge de silă
Să-mi spună, firescul de a pătimi

Nu ştiu ce e bine, să râd, să fac crize
Să plâng ca Iovul de soţi părăsit
Căci dragostea vieţii se dă în reprize
Orgolii fac legea pe câmp nesfârşit

Le iau vorba tristă şi felul de-a cere
Reţetă de pace, din ce e divin
Le pun pe durere, virtutea, tăcere
Şi mai ales cântul şi clopotul lin

Iar ei cu speranţă, spre mine se uită
Odată ca oameni, odată amar
Lumina prin sânge adânc li se-mplântă
Deşi văd în mine doar har peste har


Şi nu le cer veghe, ci ore de pace
Puţină iubire, atât doar atât
Să uite dreptatea ce aspru ne face
Să fim doar actorii ce joacă urât

Aceasta-i iubirea în secolul urii
O mie de lacrimi, o mie de nopţi
De veghe în ceruri, prin taina pădurii
De frunze, de ramuri pierdute la sorţi

Bolnav de iubire, mai strig din lumină
Aprindeţi fiorul, măcar un fitil
Şi astfel iubirea în veci nu termină
A sa dăruire cu vis de copil.

Şi dacă sunt măcar o filă

Şi dacă sunt măcar o filă
Din cartea vieţii nesfârşită
Să-ţi fie Doamne zilnic milă
De-a mea credinţă prăfuită

Şi dacă sunt măcar un suflet
Între atâtea vii mistere
Trimite-mi Doamne peste cuget
Speranţă, pace şi tăcere

Şi dacă sunt un foc ce geme
Şi pune binele în lume
Nu vreau de moarte a mă teme
Şi nici în rău a mă supune

Şi dacă cred firesc în lacrimi
Şi-n doruri care curg spre Tine
Tu Doamne, scoate-mă din patimi
Ca să ajung pe râuri line

Şi dacă scrisul meu există
Ca o instanţă de iubire
În mine Doamne mai insistă
A Ta durere şi simţire


Din cer o lacrimă coboară

Din cer o lacrimă coboară
Pe mintea limpede şi caldă
De parcă simt întâia oară
Cum veşnicia în trup se scaldă

Şi Maica Sfântă mă priveşte
Tăcută, blândă şi senină
Iar ochiul ei mă primeneşte
cu raze de lumină lină

Cutremurat de-atâta milă
Cobor cu fruntea de podele
Să mă desprind de orice silă
Cu toate lacrimile mele

Iar un cuvânt şoptit mă cheamă
Să nu ascund această oră
În care visul n-are teamă
Şi sufletul mai mult adoră

Primesc nespusă bucurie
Căci Maica vrea să fiu cu cerul
O nesfârşită dăruire
Şi de la ea să-ncep misterul

Să-l pun pe frunţile de jale
Ca o coroană de vecie
şi mulţi să afle sfânta cale
aşa cum trebuie să fie

Să ştie toţi că nu e pace
Decât atunci când, ea, Maria
Din dăruire îşi desface
Iubirea, lacrima şi firea

Iar Fiul ei cu împăcare
Umil şi tainic o ascultă
Ca să le dea la fiecare
Iertarea paşnică şi multă

Din cer o lacrimă coboară
Şi se-ntrupează în simţire
Iar noi simţim întâia oară
Că suntem lacrimi de iubire