Prieteni si Parteneri
Search
Bloguri partenere
-
-
Doamne, dă-mi... - *„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)* * *Cât de mult dorea biata sam...Cu 3 zile în urmă
-
Răspunsuri duhovniceşti: Maica Siluana vă răspunde: Este dansul un păcat? - De ce Iisus nu vorbeste niciodată despre râs, despre dans? Ia să ne gândim! Când dansează omul? Când simte el neovia să danseze? Dacă eu, de exemplu, prime...Cu 5 zile în urmă
-
CREDINTA - Credinţa înseamnă a fi absolut sigur de făgăduinţa lui Dumnezeu şi că ceea ce aştepţi de la El, se va împlini. Bazarea cuiva pe faptele pe care le face nu ...Cu 8 luni în urmă
Persoane interesate
15 mai 2012
14:12 | 
Publicat de
Cenaclul Lumina Lina |
ADAM
Cu Adam la-nceput,
Iar cu Eva pe urmă,
Că aşa s-a născut,
Cea mai tragică turmă.
Şi aşa e mereu,
Tot aşa va fi
mâine,
Omul şi Dumnezeu,
Împărţindu-şi o
pâine.
Cel mai bun va
ceda,
Miezul alb şi
iubirea,
Cel mai slab va
cădea,
Ca să-şi tânguie
firea.
Şi cel mut va fi
blând,
Guralivul
bezmetic,
Şi aşa
vârnd-nevrând,
Lângă sfânt, un
eretic.
Şi cum după
iubiri,
Sunt furtuni
iminente,
Şi preazilnice
ştiri,
De răniri
permanente.
Căci eu, cui mai
rămân,
Celui bun îi
convine,
Dacă el este
stăpân,
Peste lacrimi şi
sine.
Lamentaţii mereu,
Ca o tragică
veste,
Omul şi Dumnezeu,
În aceeaşi
poveste.
8 mai 2012
Sfinţii
Se spune că sfinţii,
nu mai au lacrimi.
Asemenea îndrăgostiţilor,
ei plâng cu lacrimile celui iubit,
sărută cu buzele celui dorit,
şi mor cu inima celui pentru care trăiesc...
Sfinţii nu au niciodată dreptate,
Nici măcar atunci când plâng,
Pentru că viaţa lor numai e pierdere,
jertfă
şi nicodată lege.
Viaţa lor e asemenea îndrăgostiţilor,
Un dor,
Şi un fior,
Şi poate chiar un zbor.
Iar lacrimile lor,
de mult nu mai sunt lacrimi,
ci inimi topite,
în izvorul mirării...
Aşa sunt sfinţii,
Aceşti îndrăgostiţi ce se sărută cu foc
la porţile veşniciei
şi răsăr
asmenea luminilor de taină,
din clipa care urmează.
Ei,
sfinţii,
lacrimi din lacrimile cerului.
Fior în rădăcină
Să mă cuprindă
dorul adânc,
În rădăcină,
Luminile mirării
în lacrimi să mă dea,
Să-mi spele
remuşcarea,
Să-mi spele orice
vină,
Dar să-mi rămână
cerul
Şi dragostea cea
grea.
Să-mi fie calea
lungă,
Cu gropi şi stânci
sticloase,
Genunchii să mă
ardă
Când mă târăsc
spinos,
Dar nopţile cu
floare,
Atâta de
frumoase,
Să-mi fie
testamentul
Şi clopotul
duios.
Pe cruce să stau
zilnic,
Cu soarele în
frunte,
Să-mi ardă ochii
jalnici,
Şi părul în
hazard,
Lăsaţi-mi
libertatea,
De-a fi măcar o
punte,
Pe care îngeri
harnici,
Să lase mir de
nard.
Şi la lăsatul
nopţii,
Când luna
se-nfierbântă,
Şi stelele
veghează,
Părând a se
sfinţi,
Nu mă-ntrebaţi nimica
Din ce mi se întâmplă,
Sunt eu cu umbra păcii
Şi dorul de-a trăi.
7 mai 2012
Lacrima lacrimă
Unde ai fost dusă
lacrimă blândă,
Pe care cale-ai
rătăcit,
Inima mea, veche,
flămândă,
De mii de ori nu
te-a găsit.
Ultima oară, nu
mai ştiu bine,
Ai fost aproape,
dar ce folos,
Şi ţi-am dat
stele cu râuri line,
Şi mi-ai dat
ceasul cel mai frumos.
A doua zi, vai ce ispită,
Te-am pus în tină şi în absurd,
Şi abia născută, astfel ivită,
Am fost cu tine cinic şi crud.
Apoi reproşul, dorul de jale,
Doamne ce noapte am pătimit,
Fugeam ca orbul pe altă cale,
Cu ochiul milei crunt răstignit.
Şi-apoi căinţa, taina, lumina,
Îngerii păcii pe faţa mea,
Mi-am scris pe palme răul şi vina,
Ştergând durerea cu dulce nea.
Curgeai din mine,
eram o mare,
Peste icoane
pline de duh,
Şi mi-ai fost
lună şi mi-ai fost floare,
Prietenul vieţii
în alt văzduh.
Şi-am plâns cu
tine, ce nemurire,
Potire sfinte
s-au întregit,
Şi din simţire,
şi din iubire,
Lacrimi smerite
s-au regăsit.
3 mai 2012
Pământul de mâine
Pământul se
întoarce în oasele sfioase,
Îmbătrânim şi
parcă e totul ca un vis,
Ne căutăm
credinţa şi zilele frumoase,
Şi coborâm
molatici şi plini într-un abis.
Ne despărţim de
unii, ne întâlnim cu alţii,
Sub soare nu se
schimbă nimic din ce-a fost ieri,
Deşi părem
pierduţii, miraţii şi atlanţii,
Cu mările de aur
ce-au devenit tăceri.
O mână, doar o
mână de-ar sta la noi pe creştet,
Noi înşine am
spune că este sol divin,
Şi am simţi
iubirea ca nufărul ce creşte,
Din lacul fără
nume la un stelar senin.
Că tot ce se
adună şi tot ce se sfârşeşte,
În viaţă e
puterea de a spune ce-i de spus,
Şi numai astfel
cerul coboară omeneşte,
Din răsărit de
pace spre un sublim apus.
Dar vorba să îţi
fie cărare înţeleaptă,
Nu foşnet, nu
urgie, nu lacrimi, nu frământ,
Ci binecuvântarea
întotdeauna dreaptă,
Ce lasă mulţumire
din om până la sfânt.
Şi cei din jur să
ştie că dragostea e calea,
Şi tot ce se
sfârşeşte înseamnă început,
Când muntele se
mută acolo unde valea,
Este lumina milei
din care s-a născut.
26 aprilie 2012
Mirul de pe
degetul preotului
Pe degete preotul avea urme proaspete de
mir. Încă un prunc botezat şi uns cu marele mir. Apoi, feţele celor care
priveau spre ochii pruncului. Un prieten i-a adus un prosop. Dar nu a putut să
şterg mirosul. El a rămas şi rămâne mereu.
Părintele a închis ca de obicei uşa altarul,
nu înainte de a fi aşezat cu grijă în chivot sticluţa cu Marele Mir. Obosit a
tras uşor dvera ca să vadă dacă mai este cineva în biserică. Dar, nu mai e nimeni...Mirul continuă să
miroasă puternic de pe degetele sale. Ochii i se închid uşor a mulţumire de
sine. Încă unul a ajuns în turma cea sfântă…
În acest timp credincioşii îşi caută
dreptatea. Unde este patriarhul, mitropoliţii, episcopii? De ce nu se ridică ei
împotriva masoneriei, a ateilor, a desfrânaţilor? Pe internet lumea cere
dreptate şi patimă ortodoxă…
Părintele a ieşit din biserică. Cu paşi
domoli se îndreaptă spre casă. Inima îi pare grea şi atât de obosită. Din
sufletul său a curs suflet, ca roua dimineţii ce străpunge cu blândeţe pământul
cel sterp. Poate în odaia sa va avea
parte de un somn lung şi binecuvântat. Poate îngerii îi vor trimite lumină în
vise. Poate lumea se va schimba de mâine. Poate cei ce au plecat pe la casele lor
vor reveni mai buni. Poate… Mirul continuă să miroase frumos. Câtă splendoare!
Semn de pace
De-aş vrea să fac
ceva mai îndrăzneţ,
Prin Apuseni
mi-aş face o chilie,
Să mă-ntâlnesc cu
blânzii eremiţi,
Şi un oftat de
ceruri să mă ţie.
Pe Arieş să curgă
dorul meu,
Şi nimeni acel
dor să nu-l mai ştie,
Că dorul meu e
dor de Dumnezeu,
Şi numai el mai
poate să mă ţie.
Pe la Albac în
schitul blând-frumos,
Să mă-ntâlnesc cu
sfântul meu Ilie,
Din psalmi
nectarul să-l culeg duios,
Şi foamea-aceasta
veşnic să mă ţie.
Cu moţii să trăiesc
ca cei stăpâni,
Să simt sperând
că bine o să fie,
Când îngerii
coboară pe la stâni,
Şi acest leac de
pace să îmi ţie.
De la Râmeţ să
iau un fel de dar,
O stâncă de
culoarea cenuşie,
Un cer de lacrimi
şi un strop de har,
Şi gândul meu de
inimă să ţie.
Nimic mai mult,
nimic mai luminos,
Şi nici un fel de
altă amintire,
Doar mirul ce
l-am pus pe os duios,
Când nu ştiam
nimic din ce-o să fie.
Ceas de pace
Creştinii au adus
coliva caldă,
Frământul lor de
lacrimi este plin,
Şi ochii de copil
ar vrea să vadă,
Cum bobul fiert a
devenit divin.
Şi neschimbată
este rugăciunea,
În fiecare zi
acelaşi ceas,
Începe lunea şi
sfârşeşte lunea,
Ziua a opta, ziua
ce-a rămas.
Un înger peste
faţă mă alintă,
Nu văd nimic, dar
cred şi înţeleg,
Şi alte răni din
mine o să simtă,
Leacul iubirii ca
un cer întreg.
Cădelniţează omul
un cărbune,
Tămâia are chipul
celui blând,
Şi ce-aş putea
din lacrimi a mai spune,
Când fumul însuşi
este crezământ.
Pe cei plecaţi
trecuţi în sărindare,
Îi pomenim la
slujbe şi în dor,
Să se coboare
iarăşi în hotare,
Să mai aline
rănile ce dor.
Aşa trăieşte
cerul şi pământul,
Într-un potir de
milă sângeriu,
Luminile au
coborât Cuvântul,
Şi niciodată nu e
prea târziu.
25 aprilie 2012
revin
Teologie de dimineaţă
Ce dor mi-e de lumină. Altfel nu aş putea fi nici un pui de poet. Şi în ultima vreme nu am mai scris mai nimic. Nici pentru site, nici pentru blog, nici pentru "Lumea Credinţei". Mi-a fost teamă să nu vă mint, să nu spun ceva de care să vă pară rău. Sunt atâţia şi atâţia care scriu... Teologie, morală, poezie... Şi prea puţini cei care reuşesc să tacă. Şi Dante spunea undeva că "iubeşte puţin cel care poate spune prin cuvinte cât iubeşte" De aceea am învăţat să tac. Să îi las pe alţii să-mi spună cum e cu mântuirea, cu scrisul, cu bucuria vieţii. Până atunci, ce dor mi-e de zorii unei noi zile!
început
Aud o porunca: Să
fie lumină!
Să pun rânduială
în sufletul meu,
Să am peste toate
o stare senină,
Să uit de
tristeţe, de ce este greu.
Şi-aşa mă ajunge
o pace frumoasă,
O simt dăruită şi
plâng nesfârşit,
Un mir care curge
cu lene duioasă,
Pe vechea
tristeţe de os răstignit.
Şi rana
se-nchide, şi firea devine,
Un mugur de soare
din pomii miloşi,
Şi parcă tot
cerul pe mine îmi vine,
Ce lume curată,
ce oameni duioşi!
Şi ziua îmi pare
făcută din iarbă,
Amestec de viaţă,
mireasmă şi flori,
Gândesc ca un
înger ce trece la treabă,
Şi scoată
splendoare din frunze şi nori.
Genunchii
coboară, un gând se dezleagă,
Văd fluturi de
aur zburând către rai,
Pe buze tăcerea
stingheră coboară,
Şi mierea iubirii
se lasă în nai.
Aud din adâncuri:
Aşa este bine!
E dusă durerea şi
ce a fost greu,
Icoana Măicuţei
se uită spre mine,
Ce mult mă
iubeşte de fapt Dumnezeu!
Scrisă sâmbătă
dimineaţa în drum spre Frăsinei
16 aprilie 2012
Visările
Priviţi spre tot
ce port în mine,
Sunt ochii păcii de copil,
Cristale de
suspine line,
Poveşti de viaţă
sângerii.
Nu osândiţi un
fir de iarbă,
O floare din
grădini de dor,
Sunt prea curat
să cred în zarvă,
Sunt prea umil să
cred în zbor.
Şi dacă felinarul
nopţii,
Îmi duce inima în
cer,
E semn că port
firescul sorţii,
De a iubi şi-a
spune: sper.
Vechi amintiri, ceva
credinţă,
E tot ce am în
casa mea,
Nu mai găsesc
nici o fiinţă,
Poate un înger
sau o stea.
Dar cum firescul
mă apasă,
Lumina lina arde
blând,
Lângă psaltirea
de pe masă,
Lângă tăcerile de
rând.
Şi luna, prea curată floare,
Pe care o privesc plângând,
Îmi spune: Doare şi mă doare,
Şi gândul tău e propriul gând.!
Acest cuvânt mă linişteşte,
Şi pun o zi pe visul greu,
Poate de mâine omeneşte,
Din lună vine Dumnezeu.
Şi îmi va spune: Fii o floare,
Fiorul tău e prea divin,
Tot cerul simte cum te doare,
Purtând pe inimă un spin.
Eliberează-ţi bucuria,
Fii mare căutând un mal,
Închide gândul şi privirea,
Şi simte malul peste mal.
15 aprilie 2012
Se simte briza jucăuşă a florilor de mai
Iertările
De ţi-am promis
un stop de libertate,
De ai crezut că
nu am nici un off,
Mai singur, mai
pătruns de vanitate,
Îţi spun acum, a
fost numai un moft.
Prea multe clipe
au zburat nebune,
Şi le-am pierdut
precum le-am şi primit,
Acum curajul meu
îţi poate spune,
Nu mai suport să
fie un sfârşit.
Şi dacă cerul
însuţi nu te lasă,
Să te cobori în
bietul meu suspin,
Eu totuşi cred că
ţie chiar îţi pasă,
Şi pentru mine
te-ai lăsa în spin.
Posibil să te
pierd şi altădată,
Probabil să te
caut iar prin flori,
Aşa e în iubire
câteodată,
Când soarele
se-ascunde după nori.
Dar cel mai mult
sunt sigur că e bine,
Fără de cer nu am
nici un pământ,
Şi cristalinul
care totuşi vine,
Sunt ochii mei ce
plâng de dorul blând.
Emoţie de Paşti
Şi de Paşti un
mic izvor,
Duce flori pe apă
dulce,
Vai ce bine şi ce
dor,
Parcă plânsul meu
se duce.
Şi de Paşti
presimt duios,
Reîntoarcere firească,
Reîntoarcere firească,
Într-un pat cu
lemnul ros,
În chilia
bătrânească.
Şi de Paşti visez
ceva,
Să primesc
chemarea blândă,
Într-un munte,
undeva,
Cu o floare peste
tâmplă.
Şi de Paşti mi-e
dor de cer,
Poate chiar de
crinul nopţii,
Când în ceasul de
mister,
Voi lăsa iubirea
sorţii.
Şi de Paşti aşa trăiesc,
Ca un înger de
tăcere,
Dăruiesc,
întineresc,
Lângă sfânta
înviere.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)