BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

25 decembrie 2011

Cerul iernilor de vis


Fascinaţie
 



Fascinaţie de iarnă,
Fulgul care ne pătrunde,
Şi atinge blând o rană,
În trezirea de pe munte.

Fascinaţie profundă,
Iarnă şi zăpezi stufoase,
Şi un dor ce alb inundă,
Când plecăm pe culmi spinoase.

Fascinaţie nocturnă,
Focul sobei de iubire,
Lemnul care nu mai sună,
Ci şopteşte în jertfire.

Fascinaţie de pace,
Fără lume, doar speranţa,
Şi o inimă ce tace,
Când acceptă cutezanţa.

Fascinaţie divină,
Îngeri şi copilărie,
Cristalin cu larmă lină,
Şi o dulce amintire.

24 decembrie 2011

NAŞTEREA LUI HRISTOS, SĂ NE FIE DE FOLOS!

Să vină Crăciunul
Să vină Crăciunul, să vină,
Aşa cum a fost el cândva,
Cu îngeri, cu sfinţi, cu lumină,
Şi noi să plecăm undeva.







Prin munţi să ne prindă An Noul,
Ninsoarea Ta sfântă de hram,
Şi-n cer să se-audă ecoul,
Când eu te colind lângă ram.

Prea multe blesteme prin lume,
Prea mici pentru ce e aici,
N-ai Doamne nici milă, nici nume,
N-ai loc într-o iesle pe prici.

E târg peste tot şi uitare,
Se vinde pădurea pe-un leu,
Cuvântul de pace ne moare,
Iubirea se scurge mereu.

Să vină Crăciunul, să vină,
Prin munţi să ne facem altar,
Şi lasă-ţi o lacrimă lină,
Să curgă din Tine, ca dar.




21 decembrie 2011

ÎN MEMORIA ZILEI DE 21 DECEMBRIE

Elegia cailor de om
















Şi calul e bătrân şi plin de oase,
Pe coama lui secat stă un izvor,
Cu pietre din splendoarea ce rămase
După un veac de zgomote şi zbor.

Pe undeva un fir de iarbă plânge,
E dor de cal, e dor şi de cei vechi,
Dar parcă viaţa s-a stricat şi strânge
Doar resemnaţi la ora de priveghi.

Probabil mâine moartea o să ceară
Un cal, un om şi tot ce e mister,
Sau minunata linişte de vară,
Când caii ne duceau din cer în cer.

Şi va rămâne sfântă mărturie,
O şa, un frâu, un pinten arămiu,
Că ne-am luptat ca bine să vă fie,
Dar vai, acum e însă prea târziu.

Murim şi noi, rămâneţi voi în luptă,
Cu caii voştri bravi, înaripaţi,
Dar nu uitaţi când lancea vă e ruptă,
De cei bătrâni, uitaţi şi dezarmaţi.


PE ULTIMA STEA


Glonţul, dragostea şi noaptea,
Paşii mei cu ghete roase,
Un salut,
Destinul,
Pacea,
Frigul ce pătrunde-n oase.

Mâine eu voi fi soldatul,
Baioneta ce pătrunde,
Viaţa,
Cântecul,
Oraşul,
Şi pieptare muribunde.

Apoi somnul, iarna, mila,
Crucea de fior amară,
Generalul
Cerul,
Sila,
Şi virtutea militară.


POEM DE APOI


De-ar fi să fie ultima noapte,
Şi mâine gloanţe să-mi stea în piept,
Te rog în lacrimi, pe cât se poate,
Hai lângă mine, hai, te aştept.

Ora e sfântă, de vis şi milă,
Nu vrea hotare, nu vrea război,
Are doar lacrimi şi nicio silă,
Hai lângă mine, hai să fim noi.

Poate deşertul este o cale,
Moartea desigur va exista,
Dar dacă mergem din deal în vale,
Hai lângă mine, hai, nu mai sta.

Pune-ţi fiorul, e iarnă sfântă,
Cei ce colinde spun ce e bun,
Vorbele tale blânde frământă,
Dorul de ceruri, dorul străbun.

De-ar fi să fie noapte şi suflet,
Lasă-mi o iesle pe nimb de foc,
Tu eşti sihastrul, visul din cuget,
Iartă-mă, Doamne, vino, te rog!






20 decembrie 2011

BLOGUL CENACLULUI A REÎNVIAT! MERGEŢI PE PAGINA LUI!



PRIMA NINSOARE



Şi ninge în clepsidre şi ninge pe oceane,
Flămândă ne e viaţa de fulguiri cereşti,
Dar dacă astăzi ninge că să ne fie bine,
Să nu uităm de soare şi lacrimi omeneşti.


Şi ninge pentru mine şi ninge pentru tine,
E un hazard de milă şi pace pe pământ,
Copiii spun colinde peste hotare line,
Dar nu uitaţi prieteni, că plânsul este sfânt.


Şi ninge ca odată şi ninge ca-n poveste,
Pe turle de biserici se-ngroapă miei senini,
Iar tu ce-asculţi ninsoarea, ca pe o blândă veste,
Să nu uiţi că în lacrimi stau martorii divini.


Şi ninge de iubire şi ninge cu altare,
Prin jertfă punem iarna un început de zbor.,
Căci raiul ne aşteaptă şi mai nimic nu doare,
Şi ninge că e iarnă şi iar ne este dor.

18 decembrie 2011

ninge cu poeme

În aşteptarea marilor ninsori, ninge cu poeme. Cad fulgi de cuvinte şi se topesc pe palmele voastre. Cine sunteţi voi? Gândurile şi întrebările mele, soluţii pentru criza uitării, valuri peste spinii aşteptării...

Pas în rai




Odihnă,
Praf de puşcă veche,
Colind de milă şi ninsoare,
Pământul tău e o pereche,
Şi ai un suflet ce mă doare.

Tăcere,
Munţi ce-şi cheamă cerbii,
Izvoare blânde. îngheţate,
Să-ţi arzi pe rug splendoarea, nervii,
Şi alte zile blestemate.

Un vis,
O lume fără lacrimi,
Şi de ar fi doar noapte sfântă,
Şi-un prunc ce ne-ar ascunde patimi,
Dar vai, nimic nu se întâmplă.



Copilărie





Sfinţenie,
O lacrimă,
Un suflet,
Taina mea,
Şi dorul ce mereu mă arde-n Tine,
Toate au rost,
Fiorul,
Vremea grea,
Şi ceasul meu cu dragoste de bine.


Speranţă.
Un clopot,
O inimă,
Un spin.
Chemare pentru ce a fost odată,
Şi raiul,
Vechi,
O floare, un pelin,
Icoană pe iubire înrămată.


Iertare,
Dar sfios,
Mirare,
Cer
Un înger  te pătrunde în culoare,
Pofteşti să zbori,
Şi să devii mister,
Şi crucea existenţei nu te doare.









17 decembrie 2011

Nostalgii de iarnă



Pe prispa veşniciei

Ref:Ce colind frumos.
       Dorul de ninsoare,
       Când aştepţi duios,
       Pruncul cel de soare.

Cocorii s-au smerit şi nu mai zboară,
Ca somnambulii ce roiesc întruna,
Mirosul iernii bântuie afară,
Şi eu aştept ca să răsară luna.

Fântânile îngheaţă printre lacrimi,
Oglinzile s-au spart în mii de şoapte,
Stăm prizonieri fără un strop de  patimi,
Şi eu aştept un înger şi o noapte.

Se face târg cu fulgii epidermici,
Miei de pripas colind în galaxie,
Pe duhul cărnii se întorc bezmetici,
Şi eu aştept ca altfel să ne fie.

Şi Dumnezeu în iesle mult îndură,
Se uită către om fără de silă,
La lumea frământată de uzură,
Şi eu aştept să-i fie totuşi milă.

 

16 decembrie 2011

la 22 de ani de la Revoluţie

Pomana tigrului de ocazie
 

Ce veste ciudată. Marţi, un tigru a scăpat de la grădina zoologică din Sibiu. Până aici totul pare ca într-un film american, ofertă de senzaţional şi penibil. Şi totuşi, totul a fost real, simplu şi foarte aproape de noi. Tigrul a existat. Evadarea sa a fost un eveniment adevărat, iar „gura târgului” s-a simţit puţin deranjată de tupeul animalului. „Cum?”, „Un tigru să evadeze?”, „Dar unde ne aflăm, în ce ţară trăim domnilor?”, „Tocmai acum când am ajuns cetăţeni europeni îşi permite şi fiara aceasta să evadeze?”, „Să îi fie ruşine!”, „Hoo, măi animalule”, „Jos guvernul!”, „Luaţi măsuri domnule!”, „Mai puneţi câte un lanţ pe viaţă, pe libertate, pe Grădina Zoologică, pe noi…!”, „Da, pe noi, ce vă tot miraţi? Avem nevoie de paznici mai straşnici, de impozite mai mari!”. „Să mai cumpărăm domnule câte un MIG, câte un tanc, câte o puşcă!”…
Şi tigrul a fost prins. Şi lumea a zâmbit. Şi oamenii s-au reapucat de treburile lor. Şi-au aprins girofarurile, s-au dus din nou la petreceri, şi l-au plâns pe bietul animal. „Ei, săracul, a vrut şi el puţină plimbare!”, „Lasă, că nu trebuia să moară chiar aşa! Era doar o fiinţa”, „O fi avut nevastă şi nu a mai suportat!”, „Ea l-a stricat domnule! El era băiat deştept!”, „Trebuia să stea la locul lui şi să nu se ia la trântă cu haita!”, „Era mai bine dacă nu făcea atâtea economii la hrană, a refuzat mâncarea în mod sistematic, parcă era înrăit”, „Atât ea fost să fie, atât a avut scris de la cel de Sus!”, Care cel de Sus, că era doar un animal?”, „A fost şi el o fiinţă, hai să nu mai vorbim că acum e păcat!”…
Da, acum e păcat… Mai bine să tăcem…



Vânătoarea tigrului stingher

Vai ce vreme de restrişte,
Tigrul a scăpat din cuşcă,
Prin cetate o să mişte,
Faceţi rost, vă rog, de puşcă.

Tigrul ne răpune pacea,
Nu vom mai ieşi în stradă,
Căci simţim în suflet teama,
Cum o să cântăm deseară.

Era bine, prea mult bine,
Chefuri, criză şi prostie,
Dar acum o fiară vine,
Şi nu ştim ce o să fie.

Faceţi toţi închinăciune,
Şi să ne rugăm fanatic,
Tigrul muşcă şi răpune,
Tigrul nu este apatic.

Astă seară, ne dăm viaţa,
Să avem cu ce ne drege,
Cel ce-apucă dimineaţa,
Va fi decorat de lege.

Dar să nu lăsaţi vreo urmă,
Moartea tigrului e artă,
Că a îndrăznit din turmă,
Ca să treacă peste poartă.

El e smintitorul care,
Europei dă de furcă,
Fuga lui din grea prinsoare,
Şi mai tare ne încurcă.

Nu cumva şi alţii mâine,
Să dorească libertate,
După ce le-am dat o pâine,
Mol-uri şi maşini uzate.

Nu cumva din nou în neamuri,
Să se-aprindă vreo idee,
Şi din aţipit de hamuri,
Vreun popor să se dezlege.

Răscoliţi oraşul nostru,
Puneţi mine, ca să-l doară,
Tigrul e duşmanul vostru,
Tigrul trebuie să moară.

Şi de mâine, gesturi pline,
Cuştile vor fi lărgite,
Ca să nu mai scape nimeni,
Cu speranţe infinite.

Toţi vom fi legaţi mai straşnic,
Fericiţi în colivie,
Şi alţi tigrii ne vor spune,
Că de fapt ne este bine.




13 decembrie 2011


Culegătorul de lacrimi


Un ochi plânge. Celălalt are pleoapa căzută şi obosită. Iar gândul oftează a neputinţă. E iarnă şi somnul nu-şi găseşte plinătate. Copilul priveşte spre lună şi simte că Dumnezeu nu îi spune nimic. Şi încă o lacrimă porneşte peste obraz, ca într-un tăvălug al morţii şi al aşteptării. Profundă noapte de blestem. Noaptea fără de lumini, noaptea în care dragostea şi pacea nu-şi mai găsesc frăţia.
Copilul se ridică din pat şi porneşte spre icoană. Un pas, al doilea, apoi se opreşte şi se uită de jur împrejur. Şi-a adus aminte că undeva, pe masă sau pe pervazul de la geam, a lăsat o bucată de hârtie pe care şi-a scris dorinţele:
-          Să fiu mare!
-          Să fiu bun!
-          Să iubesc pe toată lumea!
-          Să mă împac cu toţi cei dragi!
-          Să nu mă mai cert cu nimeni la şcoală!
-          Să ascult de părinţii mei!
-          Să fiu credincios şi să mă rog din inimă!
-          Să nu mai fiu nedrept cu cei din jurul meu!
-          Să ascult întotdeauna de îngerul meu păzitor şi să nu mai ies niciodată din vorba lui! 
Acum e lângă icoană şi ochişorii săi privesc cu atenţie spre chipul Maicii şi al Pruncului cel blând. Icoana îl priveşte şi pare a-i spune: „Nu te mai gândi la ce e rău, mai bine să fii tu cel bun, cel blând, cel iertător, cel frumos! Aşa vei înţelege că cerul e atât de aproape de tine, că ai putea doar să întinzi mâna şi să-l atingi!”
Copilul sfios şi vesel închide ochii şi apoi întinde mâna. Pe sticla icoanei două lacrimi se preling. Dragostea şi pacea.



Omul de zăpadă



Până şi-n zâmbet ne răsare moartea,
În rest- surplus de inimă amară,
Iar omul de zăpadă plânge noaptea,
Căci oamenii îl uită pe afară.

Descumpănit că are viaţă scurtă,
Nu şi-ar dori decât o oră caldă,
Să se topească într-o casă mută,
Lângă un foc de lemne şi o vatră.

Copiii să îi spună: „Noapte bună!”
Tu ne-ai fost omul ce-a lăsat iubirea,
Şi iată, te-ai prelins precum o lună,
În ape ce-şi oftează risipirea.

Iar Anul Nou nicicând să te găsească,
Doar amintirea bună să ţi-o lege,
Că ai fost sfântul darnic de zăpadă,
Ce n-a avut în trup fărădelege.

Şi uite-aşa şi alţii să zidească
În curtea lor, când iarna e în fire,
Un om frumos de lacrimi şi zăpadă,
Care zâmbeşte fără de iubire.





8 decembrie 2011

CARE A FOST CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE A ANULUI? AŞTEPT RĂSPUNSURI DE LA TOŢI CEI DRAGI PÂNĂ ÎN 20 DECEMBRIE!

Vis de decembrie
 



Potecile pădurii ne dezmiardă,
Un înger pune globuri într-un brad,
Şi focul meu în Tine o să ardă,
Căci te aştept ca pe un suflet drag.

Şi îţi voi cere tot ca am în mine,
La fel şi Tu să mă doreşti în cer,
Căci cerul meu e sângele din vine,
Colindul ce aprinde un mister.

Tu, Dumnezeul care vine iarăşi,
Copilul cel dorit de vinovaţi,
Iisus Hristosul, fără de tovarăşi,
Şi camaradul celor întristaţi,

Peste zăpezi voi pune glod şi sare,
Să se topească tot ce e îngheţ,
Un bulgăr să se vaiete de soare,
Ca să te smulg din lacrimi şi dispreţ.

Nevoitori, noi cei mai albi în fire,
Cu gândul compostat de dăruiri,
 Refacem arhetipul de iubire,
Perechea veche, datină de miri.

Şi veşnicia iarăşi o să lege,
De raiul Tău dezmierdul de hai-hui,
Prin rana Ta, prin vinul care drege,
Pe cei ce sunt copiii nimănui.

Şi iată ce pădure ne apasă,
Un infinit de linişte frumos,
Şi focul meu în Tine o să tacă,
Şi eu mai rog, ca să mă ierţi duios.


CU MULŢUMIRE!

 PENTRU TOŢI CEI CE S-AU MILOSTIVIT CU ATENŢIE DE POEZIILE MELE ŞI AU ÎNCEPUT DEJA SĂ ALEAGĂ POEZIA ANULUI.
MESAJELE DUMNEAVOASTRĂ SCRISE ARATĂ ADEVĂRATA STARE DE SPIRIT ÎN CARE LE CITIŢI, PENTRU CĂ, SUNT MULTE VORBE FRUMOASE,MULTE ATENŢII, MULŢI ANONIMI, ŞI UN RAI FRUMOS,ŞI UN IAD PAVAT CU INTENŢII BUNE, ŞI DRAGOSTEA MEA PENTRU VOI...
 DAR SCRISUL RĂMÂNE....

7 decembrie 2011

CARE A FOST CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE A ANULUI? AŞTEPT RĂSPUNSURI DE LA TOŢI CEI DRAGI PÂNĂ ÎN 20 DECEMBRIE!

Orologiu divin







Dă tuturor să fie bine,
Şi cei mai cruzi să fie blânzi,
Apoi, să-ţi faci un timp de mine,
Şi doar o clipă să m-asculţi.

Nu îţi voi spune amănunte,
Din tot ce-am suferit visând,
Ci ca un joc de necuvinte,
Spre Tine voi lăsa un gând.

Ceva frumos, un fel de vatră,
Mirajul plinului în doi,
Un legământ de cer şi piatră,
Un Dumnezeu şi-un om în noi.

Te vei simţi Tu însuţi bine,
Vei şti cum te iubesc smerit,
Ca un izvor cu ape line,
Prin munţi de doruri răvăşit.

Nu o să-ţi cer nici o părere,
Doar să mă vezi cum greu suspin,
Când eu din Tine iau putere,
Iar Tu din mine smulgi un spin.

Şi-apoi la ceas de despărţire,
Din nou voi cere să m-asculţi:
Dă tuturor să fie bine,
Şi cei mai cruzi să fie blânzi. 


PE BLOGUL CEL VECHI AL CENACLULUI CITIŢI UN INTERVIU CU ANDREI PLESU
"DESPRE PROSTIE ŞI TOLERANŢA EI"

3 decembrie 2011

E noapte, e jertfă, e dor de duşi...

LA GLONŢ CU MIEII
Simt că decembrie e luna mieilor însângeraţi. Copiii vor ieşi afară „la glonţ” spre a ne oferi exerciţiul răbdării. Le vom lua sângele pe un colţ de cârpă, ne vom şterge apoi propriile lacrimi şi vom spune: Ce dor mi-e de ceruri!

În fapt, numai iubirea e rănită. Gloanţele nu se numără niciodată. Nici trăgătorii de elită, nici securiştii din decembrie 1989, nici epoleţii de generali, nici chiar voi care aţi uitat totul.
Ce ciudat acest Decembrie. Când mieii se întorc de la cuţit ca să vă arate cine sunt adevăraţii „părinţi”, ca să vă vădească de păcate şi să vă numere mărgelele orgoliilor umane. Pe străzi drapelul va circula găurit de impostura vanităţii voastre, de ascunsul pe care îl aveţi în inimi de piatră, de imprudentul mod în care vă vindeţi iubirea. La târg, la tarabe de antichităţi sau pe trotuare de neputinţă.

Dar ei, mieii vor ieşi din nou la glonţ, Iar noi o să-i întrebăm de ce pleacă, de ce nu mai stau în minciuna noastră, în suspinul egoismului pământean. Ei, mieii, care nu au măsurat niciodată iubirea, care nu s-au îndoit niciodată de sensul ei, care au cutezat să creadă că România nu este doar o „leafă” ci un destin asumat.
Pentru că, o spun direct, atunci când iubeşti nimic nu e rău, nimic, nu e păcat, nimic nu e prea mult…




Pentru cer

Şi totuşi e ultima noapte,
Iar glonţul m-aşteaptă la uşă,
Nu vreau nici iluzii, nici şoapte,
Ci doar să-mi vorbeşti de cenuşă.

Bolnav de iubire stelară,
Pătruns ca un mânz de ţepuşe,
Poftesc către moarte, afară,
Cu pieptul dorit de cartuşe.

Hai dă-mi argumente abstracte,
Şi spune-mi că viaţa e sfântă,
Apoi să îmi pui cataracte,
Pe ochii ce lacrimi frământă.

Eu am un destin odiseic,
Pornesc către mări infinite,
Şi cântecul meu cel homeric,
Mi-l vărs peste piepturi rănite.

Iar sângele meu este mustul,
Tacâmul şi masa de seară,
Cu care se-nvinge urâtul,
Când flacăra pleacă în ceară.

Şi totuşi e ultima noapte,
De mâine vei face pomană,
Cu tot ce-a rămas fără şoapte,
Cu sângele meu dintr-o rană.