Repetabilă iubire

Dragii mei scumpi părinţi, am o seară de pace,

cum de mult n-am avut, de când timpul îmi zace.

Şi mi-am zis cu frământ, plin de dor şi simţire,

să vă scriu un cuvânt, să vă fie de bine.

Poate nu e un leac, şi e doar cutezanţă,

dar primiţi-mi vă rog, acest cânt de speranţă.

Pentru voi nu am timp şi nici vorbe de suflet,

le-am dat lumii plângând cu surplus de răsunet.

Pentru voi nu am leac şi nici ode mărite,

prin pustii le-am vărsat fără gânduri smerite.

Am crezut că e mult să adăpi omenirea

cu poeme de cer care cântă simţirea.

Şi am scris cu nesaţ, ca o cruntă furtună,

să se bucure mulţi de a vieţii cunună.

Lumii însă nu-i poţi descreţii resemnarea,

ea priveşte în gol şi îşi stinge mirarea.

Iar atunci, când am fost ca un soare pe ape,

am simţit ce străini îmi sunt cei de aproape.

V-am uitat sfinţi părinţi, v-am uitat cu durere,

nu am fost decât om care uită şi cere.

V-am uitat dragi părinţi, socotind că iubirea

e mereu un aprins care iartă rănirea.

Nu v-am dat nici un dor, nici poem de virtute,

doar tăcere şi vânt peste lacrimi căzute.

Undeva într-un colţ, de durere spinoasă,

voi cereaţi să fiu viu lângă crucea duioasă.

Şi în nopţi de tumult, când stau îngeri în milă

vă rugaţi să v-ascult, şi să nu mai am silă.

Ca o zestre mi-aţi pus conştiinţă de sânge

să fiu om pentru om, unde dragostea plânge.

Sfaturi blânde mi-aţi dat, să nu cred în cei darnici,

căci devin prea uşor, resemnaţi şi tiranici.

De la lume nu poţi să culegi infinitul,

limitaţi sunt cei buni şi cei răi pierd zenitul.

Mă vedeaţi cum exult în prea plinul luminii,

cum doream să mut munţi pe altarul  jertfirii.

Şi cu vorbe de duh, implorându-mi firescul,

voi mai mult m-aţi oprit să ating Everestul.

Căci de fapt, din vecii nu există splendoare,

iar cei sfinţi sunt un gol şi un fluviu ce moare.

Cât trăiesc, prigoniţi îşi primesc hăituirea

şi doar cei mai haini întîlnesc împlinirea.

Astăzi, iată vă cred căci îmi văd neputinţa,

sunt un cer fără cer, care plânge credinţa.

Dragii mei, vă iubesc, în cuvinte de suflet

şi vă cer să-mi iertaţi ce-am avut întru cuget.

Pe pământul de chin vă doresc bucurie,

să simţiţi mai divin ce e vis şi trăire.

Cât trăim, cât plătim, cât mai suntem aproape,

nu putem să lăsăm un oftat să se-ngroape.

Şi chiar dacă avem şi rănire şi sânge,

acest dor de părinţi nu se poate constrânge.

El e plus infinit, contemplaţie sfântă,

biruinţă de rai peste tot ce se-ntâmplă.

Fie multe furtuni, fie nopţi fără stele,
bunii mei, dragi părinţi vă dau visele mele.

Şi atâta cât pot prin condei şi smerire,

iscălesc pentru veci, sunt un fiu de iubire.