Povestea unei minuni

Şi Padova mi-a devenit povestea,

în care vrând-nevrând devin erou,

şi-acum din gândul ei vă dau şi vestea,

că celor sfinţi le sunt ca un ecou.

Ce pledoarie pentru devenire,

să ne deschidă drumul un străin,

obraz bătut la cei fără iubire,

românii mândrii, ce trăiesc hain.

Şi ce smerit stă sfântul lângă fire,

şi nici un bici cu iz de mercenar,

ca cei care mai nou cu răstignire,

condamnă pe acei fără de har.

De fapt ortodoxia nu e lege,

o spune cel ce a trăit-o mult,

ca slujitorul umilit la rege,

şi nu ca profitorul cel desculţ.

 Credinţa noastră nu este ca rugul,

pe care ard cei slabi şi cei firavi,

ea pentru toţi dezleagă lin şurubul,

iertând uşor căderea celor dragi.

Şi dacă vreţi ceva să înţelegeţi,

din ceea ce iubirea are dor,

mai bine între lacrimi să vă dregeţi

orgoliul pravoslavnic de fior.

Iar ca un început de cer şi bine,

eu însumi, am schimbat cuvântul plin,

cu sânge hărţuit de mulţi în vine,

şi-am revenit în Padova cu chin.

Şi iată, ce minune e cu mine,

trăiesc frumos cu tot ce am în veac,

şi vă dezleg prin lacrimile line,

să deveniţi iubire, dor şi leac...