BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

28 februarie 2012

Chip







Pământul
Un munte,
Un foc,
o fântână,
Acolo coboară trei îngeri sfioşi,
Iar cerul,
O poartă,
Un dor,
O lumină,
Şi-acolo se înalţă doar cei mai frumoşi.


Nu chipul,
ci apa,
un val,
malul singur,
Pătrunde în milă şi-n inimi de stea,
Iar vântul ce bate, cu lacrimi, desigur,
Acela e somnul şi ultima nea.


Ultimul zbor














Poate vrei să-ţi spun că cerul,
M-a furat numai pe mine,
Poate vrei să crezi că apa are lacrime de dor,
Scump prieten, totuşi crede că aşa este mai bine,
Să te uiţi chiar tu spre ceruri şi spre apele ce dor.


Poate vrei să-ţi spun că somnul
Mă desparte de ruine,
Poate vrei să crezi că mila este ultimul fior,
Drag prieten, totuşi crede că aşa este mai bine,
Să veghezi chiar tu în toate şi în rănile ce dor.


Poate vrei să-ţi spun de astăzi,
Că doar tu ai maluri line,
Poate vrei prin vorbe blânde să-ţi alung ultimul nor,
Dar prietenul înseamnă tot ce nu mai ai în sine,
Porumbelul de iubire ce-a pornit uşor în zbor.

22 februarie 2012

Şi ne rămâne cerul

Biografii  

Odată inima mi-a spus,
Să rup o creangă de cais,
Şi să o port către apus,
Ce minunat, ce simplu vis.

Odată cugetul mi-a dat,
Poruncă să zâmbesc la flori,
Şi-apoi să plâng, şi-apoi să tac,
Ce gând curat, fără de nori.

Odată îngerii m-au dus,
Într-un adânc de rai şi dor,
Pe tron împărătesc m-au pus,
Ce ceas umil, ce bland fior.

Odată luna m-a atins,
Pe frunteam mea fără nădejdi,
Şi cerul mi-a vorbit deschis,
O să primeşti tot ce doreşti.

Odată eu am fost doar eu,
Şi am primit un cald suspin,
Cuvânt din Bunul Dumnezeu,
Tu să iubeşti frumos, divin!


21 februarie 2012

Şi iarna fuge dintre noi

Prigoana fulgilor de nea


Plecaţi spre alte lacrimi,
Căci ochii noştri teferi,
În voi văd numai patimi,
Şi nicidecum luceferi.

Plecaţi, plecaţi mai bine,
Pământul nu mai poate,
Să vă suporte darul,
Fugiţi, fugiţi în noapte.

Plecaţi acolo unde,
E dor de alb şi suflet,
De visul ce pătrunde,
În dragoste şi-n cuget.

Plecaţi, ducând polemici
Şi întrebări nebune,
Al celor ce isterici,
V-au prigonit prin lume.


Flacără
 









De-atâta cântec de iubire,
De-atâta poftă de lumină,
Mi-ai refuzat un vis de fire,
O lacrimă de cer divină.

Aşa, de fiecare dată,
Când eu mai stau pe culmi de soare,
Cu mila ta cea minunată,
Mi-ai dat tăcerea care doare.

Şi nu doream decât o dată,
Să îţi cunosc nemărginirea,
Blândeţea cea înfiorată,
Ce altoieşte dăruirea.

Şi nopţile m-ai pus pe fugă,
Având pe drumuri nesfârşite,
Icoane pătimind în rugă,
Poveşti de dor îmbătrânite.

Dar, nu am renunţat la Tine,
Mi-am spus că mâine, poate mâine,
Tu vei găsi un loc în mine,
Un strop de vin şi-un colţ de pâine.

Şi astfel cântul de iubire,
Şi pofta mea de cer divină,
Va fi un DA din dăruire,
Lumină lină din Lumină.

19 februarie 2012

Duminica botezului de ingeri


Nu uitaţi de îngerii păzitori. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Înger de gheaţă
 


Suspină, plângi,
E iarnă,
Peronul mut adoarme,
Bagajul tău e altfel,
Mai greu, mai inocent,
Parcă ai fi de oase,
Parcă ai fi de carne,
Nu doar un înger palid,
Sublim
Şi iminent.

Şi,
Nu-nţelegi că trenul
Acesta nu mai vine,
Că sunt de mult închise,
Aceste gări hai-hui,
Of, înger plin de sine,
De lacrimi
Şi de bine,
De ce îmi laşi puterea,
Să fiu al nimănui.

Te-ai prăfuit prin lume,
Ai ars pe mii de ruguri,
Ai spus odată simplu,
Că tu vei fi copil,
Ţi-am dat a mea simţire,
Ţi-am dat un cor de fluturi,
Şi am zburat cu tine,
Prin gândul infantil.

Şi iată doar o iarnă,
Şi-o ţară îngheţată,
Un suflu şi o mână,
Te-au stins aşa uşor,
Ţi-ai luat bagajul sorţii,
Şi-ai vrut încă o dată,
Să te întorci în cerul
Misterelor de dor.

Dar iată nu există,
Nici tren, nici gări, nici lege,
Porunca ţi-e poruncă,
Tu eşti un înger lin,
Rămâi în suferinţă,
În datină şi rege,
Iubire nesfârşită,
Şi biet sărut divin.

Că poate totuşi mâine,
În cer, un Domn, o pace,
În noi se va desface,
Ca un imens florar,
Şi tot ce astăzi simte,
Şi tot ce astăzi tace,
Va fi cândva sfinţire.
Şi-un clopot plin de har.

  
 Revelatie


Parcă cerul se aşează
În icoana mea de lapte,
Încă-o rază şi-înc-o rază,
Până nu mai este noapte.

Simt sărutul unei lacrimi,
Ceva straniu mă pătrunde,
Nu sunt amintiri de patimi,
Până unde, până unde?

Şi un înger ce-şi vrea zborul,
El, martirul fără nume,
Numai el îmi ştie dorul,
Până unde, până unde?

Blând lumina mă trezeşte,
Parcă vin din rai de şoapte,
Mă simt altfel, omeneşte,
Şi-a venit o altă noapte.









17 februarie 2012

VISELE IERNII

Viscolul de dor


Doamne, ce potop de lacrimi,
Toate albe, toate dor,
Parcă cerul varsă patimi,
Şi ce dor îmi e de dor!

Nu mai au copiii soare,
Nu mai au părinţii zbor,
Undeva, un flutur moare,
Şi ce dor îmi e de dor!

Somnambuli propun şedinţe,
Vai şi-amar de viaţa lor,
Şi-au făcut din griji fiinţe,
Şi ce dor îmi e de dor!

Biată, sfântă libertate,
Dragoste ce plângi în nor,
Parcă Dumnezeu te bate,
Şi ce dor îmi e de dor!

Iar acum că tot se ştie,
Acest trist, umil fior,
Fie ce o să fie,
Dar mi-e dor de dor, ce dor...


Smerenie de iarnă
















Să mă laşi să te ating
Cu o floare, dulce iarnă,
Să-ţi descopăr şi să-nving
Tot ce port în suflet taină.

Nu te-aş da pe niciun zbor
Dac-ai fi puţin mai caldă,
Blândă fremătând de dor,
Un copil ce-n vis se scaldă.

Să te faci un ghem stingher,
Adunat în mâna-mi stângă,
Bulgăre picat din cer,
Porumbel dormind pe stâncă.

Ca din tot ce ai frumos,
Albul ce îl laşi prin urme,
Doar acolo, simplu, jos,
Să îţi ardă în genune.

Şi aşa, smerită sfânt,
Iarnă,  ce doreai iubire,
Să fii cerul de pământ,
Ce-a aflat o împlinire.



15 februarie 2012


Frumoasă-tristă iarnă


Ce frumoasă-tristă iarnă,
Câtă dragoste şi moarte,
Lacrimi vin să se aştearnă,
Reci şi binecuvântate.

Şi nisorile boeme,
Cal troian în jocul firii,
Par mai mult nişte blesteme,
Pe întinsul dăruirii.

Caut fluturii bezmetici,
În fântânile de gheaţă,
Acei ochi de rai, frenetici,
Care sparg a lumii ceaţă.

Strig cu vulturii din munte,
Tac cu florile din glastră,
Poate voi găsi o punte,
Să ajung în boala voastră.

Să mă fac un leac de milă,
Focul care arde rana,
Visul desfăcut de silă,
Cerul ce sloboade mana.

Şi apoi ca umbra caldă,
După crengi de suferinţă,
Să-mi las inima să cadă,
Pe omătul de căinţă.

Cuvine-se, să fie!



Cuvine-se lacrimă sfântă,
Să arzi ca o pace duioasă,
În inima caldă şi blândă,
Marie, preadulce mireasă.

Cuvine-se leac de iubire,
Tăcere şi floare frumoasă,
Să umpli a noastră simţire,
Marie predulce mireasă.

Cuvine-se cer de spăşire,
Să-ţi faci chiar din lacrimi o casă,
Din care să verşi dăruire,
Marie preadulce mireasă.

Cuvine-se rugă fierbinte,
Tu soră de bine rămasă
Să laşi o speranţă cuminte,
Marie preadulce mireasă.

Şi veşnic noi ştim că prin tine,
O poartă de rai se deschide,
Căci numai aşa se cuvine,
Să fie, să fie, să fie!

13 februarie 2012

Dimineţile nasc poezii

După patima neputinţei de aseară, după orgoliul tăcerii şi al poeziilor chinuite de dileme, a început să ningă cu miei albi de jertfă. De dimineaţă oierul s-a trezit cu cerul pe lacrimi şi înconjurat de oceanul cel alb al iernilor profunde. Blândele mioare, cuvinte palide de duh, au ridicat capul, au tăcut o vreme şi apoi au lăcrimat. Cu gândul la primăverile de altădată, la verile sârguincioase în daruri şi chiar la toamnele cu rod stingher.
Aşa a început o nouă zi de viaţă şi o nouă speranţă!

Axion



De-acum eu plâng şi Tu vorbeşti,
Vecernii blânde o să cearnă,
Prin surogate omeneşti,
Ce cred că totul este iarnă.

De-acum sunt eu şi Tu eşti Tu,
Mai aşezat, mai sfânt în Tine,
Şi nu mai pot a-ţi spune: “Nu”,
Decât că totul va fi bine.

De-acum eu văd cum Tu te zbaţi,
Să-mi pui pe lăcrimare cerul,
Din ochii Tăi, umili, mişcaţi,
De-abia acum citesc misterul.

De-acum eu stau unde rămâi,
Şi fac ce crezi că e mai bine,
Nu mai am temerea dintâi,
Fie ce-o fi, să fie bine!

Buletin de ştiri






Vreme de fugă în munte,
Vreme păgână de moarte,
Albul ce-ngroapă o punte,
Ziua ce plânge pe noapte.

Ninge cu tot ce se poate,
Ninge pe inimi străine,
Vin saltimbanci să se-arate,
Să se hlizească în mine.

Ninge de ciudă pe lacrimi,
Ninge că nu mai e pace,
Viscol şi stare de patimi,
Ninge, căci dragostea tace.


Ninge cu dor de splendoare,
Ninge furând înţelesuri,
Ninge pe tot ce ne doare,
Ninge cu rugi şi eresuri.

Ninge în palme străine,
Ninge cu ce-a fost odată,
Pleacă soldaţii de bine,
Încă şi încă o dată.

Ninge plătind armistiţii,
Ninge pe tancuri haine,
Ninge să facem amnistii,
Şi împăcări de la sine.

Elegia robului





Nu mai ştiu cuvântul “însă”,
Totul mi se pare “hai”,
Inima mi-e tot mai plânsă,
Dar mai e până la rai.

Nu mai ştiu ce-nseamnă “dacă”,
Nu mai pot a spune “nu”,
Dacă iarna o să treacă,
Vieţii îi voi spune “Tu”.

Nu mai ştiu ce-ar fi în “mâine”,
Dar mai pot a zice  “cer”,
Dumnezeu îmi pare “pâine”,
Şi ce altceva să-I cer?

Nu mai ştiu să zic “putere”
Calul meu nu are şa,
Dar ca robul în tăcere,
Murmurând, voi spune “da”

12 februarie 2012

Dragi prieteni!

Vă rog să mă iertaţi pentru lipsa unei coerenţe în expresia mea poetică. Sunt zile şi zile. Zile în care scriu şi în care nu scriu. Nu mă simt un poet veritabil şi probabil am chiar impertinenţa de a scrie versuri, cu atât mai mult cu cât poezia mea nu a găsit până acum prea multe orizonturi sufleteşti. Mă simt sărac în expresii şi în idei, deşi sunt înconjurat de o mână de oameni care încă mai aşteaptă versurile mele. Nu sunt mulţi, recunosc sincer, sau poate că sunt din ce în ce mai puţini. Ei sunt în acelaşi timp semnul că trebuie să mai scriu sau să nu mai scriu. Mă obsedează gândul că unii citesc din complezenţă, cum mă sfâşie ideea că dacă nu aş mai scrie versuri, aş putea îngropa un mic talant dăruit de Dumnezeu.
Vă rog de aceea să fiţi sinceri cu mine.
Vă doresc pace şi iubire!
 

Poemul amintirii mele

Şi tot mai greu îmi este să vă scriu,
Nu mai găsesc un petic de hârtie,
Momentul meu e parcă şi târziu,
Sau depăşit de ce a fost să fie.

Poet nu sunt, nu am destul avânt,
Scriu ca un orb cu degetul pe rană,
Îmbătrânesc în lacrimi de sfânt,
Şi mă topesc ca zahărul în cană.

Nu duc nimic, nici inimă, nici vis,
În mine s-a arat cu plug sintetic,
Am devenit un soare şi-un abis,
Un fel de porumbel zburând ermetic.

E iarnă, este frig şi sunt bolnav,
De dragoste, de artă şi de mâine,
Pe ochiul meu se plămădeşte grav,
O cataractă ce se cheamă „pâine”.

Şi unii se hrănesc ca din prisos,
Pământul e flămând de cuviinţă,
Şi de la pâine au ajuns la os,
Sau chiar mai jos în suflet şi-n fiinţă.

Gustaţi acum, gustaţi şi luaţi ceva,
Nu vă opriţi să mă culegeţi bine,
Şi când nu va mai fi nimic aşa,
Să mă lăsaţi să mă topesc în vine.

Ca să devin un om neliniştit,
Pe creanga unei lacrimi fără moarte,
Şi Dumnezeu cu sânge dăruit,
Pe inimă să-mi adâncească parte.

Căci tot mai greu îmi este să vă scriu,
Un biet poem de dragoste ce umblă,
Prin somnul meu, sensibil şi târziu,
Ca să devin pe lângă voi o umbră.

7 februarie 2012


Ceaiul
 


Nu vă cer nimica, doar un ceai fierbinte,
Şi să-mi spuneţi, prieteni, ce a fost pe-acasă,
Dacă remuşcarea mă mai ţine minte,
Dacă vă lipseşte un străin la masă.

Da, eu sunt străinul ce-a plecat în lume,
Ca un vânt de iarnă, cu un dor în traistă,
Ce-am avut în suflet, nu se poate spune,
Poate doar credinţa şi iubirea voastră.

V-a fost frig acasă, mi-a fost frig şi mie,
Şi scrutam prin lacrimi zările-n fereastră,
Eram ca o noapte veche şi târzie,
Sau ca o petală ce-a căzut din glastră.

Hai să punem ceaiul într-o blândă cană,
Şi să stăm la masă cum stăteam odată,
Frate lângă frate, rană lângă rană,
Chiar de-ar fi să fie viscol pe afară.

Daţi mai tare focul, să aud fiorul,
Cum troznesc în sobă jertfele de seară,
Şi cântaţi din suflet ce frumos e dorul,
Când lumina lină redevine ceară.

Şi acum că este timp de dăruire,
Şi-avem daruri multe care stau pe masă,
Vă doresc din suflet pace şi iubire,
Bună seara, prieteni, am venit acasă!

2 februarie 2012

Ultima poezie pe tărâm străin

Elegiile străinătăţii III

Splendoare


Peste dor, peste munte, peste marea cea mare
E o lună sticloasă, e un vânt şi-un ecou,
Vreau în mine tăcerea, vreau din stele o floare,
Să-mi aducă petale din pământul cel nou.

Şi pământul acesta ce îmi vine mai bine,
Este chiar răstignirea de a fi mai retras,
Este plânsul iubirii, este veghea de sine,
Minutarul ce cade peste darnicul ceas.

Nu mi-e teamă de viaţă, mi-e doar milă de lacrimi,
Că devin imprudente şi arată frumos,
Şi pocalul fiinţei le absoarbe din patimi,
Şi le lasă în iarnă ca să ningă duios.

Asta e, sunt eu dorul şi posibila rană,
Sânge tandru, integru, diferit de comun,
Cad din cer peste inimi, prin pustiuri ca mană,
Şi hrănesc doar suspinul, altceva nu mai spun.


 P.S.
Nu ştiu dacă mai citiţi aceste poezii. Dacă nu vă e greu, mai ales că suntem totuşi oameni, mai vorbiţi-mi... 
Să ştiu că sunteţi aproape...
Mulţumesc!