BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

29 mai 2011

dupa duminca orbului

CE AR FI ZIS PĂRINTELE TEOFIL?
Lumea e mult mai frumoasă decât o vedem noi. Împrăştiaţi de propriile neputinţe am ajuns să proiectăm în lume propriul nostru întuneric şi să spunem ca şi poetul: Ce tristă e lumea! Ce rea, ce urâtă, ce veche! Şi totuşi dacă Părintele Teofil Părăianu ar fi avut o singură dată, un minut dreptul de a vedea lumea, oamenii, culorile, cerul, florile, păsările, nu ar fi spus decât atât: „Lumea a faină! Aşa cum este ea!”
Apoi s-ar fi uitat la noi, ne-ar fi măsurat din cap până-n tălpi şi ne-ar fi zis: „Măi copii, nici voi nu arătaţi aşa rău!” Şi apoi sfârşind gluma ne-ar fi îmbrăţişat cu toată căldura. Poate că ar mai fi adăugat doar atât: „Acum chiar că sunt bucuros! Văd ce a făcut Dumnezeu şi simt că voi vedea şi raiul!”
Dar noi? Noi cei care vedem totul. Şi ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie. Oare noi unde am ajuns? Având darul vederii din păcate nu mai vedem nimic. Unii trăiesc în depresii, în haos interior, par speriaţi la orice pas că trebuie să se întâmple ceva rău, că un duh apocaliptic va veni să ne curme viaţa şi să ne trimită direct în faţa Dreptului Judecător. O astfel de mentalitate, ieşită din contextul frumosului universal, ne trimite în iad, în iadul existenţei de aici şi ne alungă orice promisiune a raiului. O astfel de gândire curentează astăzi inimile atâtor creştini în uzina cea mare a vieţii şi provoacă adevărata orbire, pe cea sufletească. Totuşi viaţa şi lumea e frumoasă!


Duminica orbului
 
Grădină de lacrimi, condiţie blândă,
Un înger coboară pe clopot de dor,
Şi-o inimă caldă, de taine flămândă,
Trezeşte cuvântul în sfântul fior.

Spun: Pace! Spun: Viaţă, adun sentimente,
Covoare de gânduri, ştergare de mir,
Ce calde privelişti, ce limpezi momente,
Şi cerul se-agaţă de noi cu un fir.

Osana! Osana! E totul splendoare,
Şi moartea şi plânsul şi visul de ieri,
Căci astăzi e ziua frumoasă şi mare,
În care iubirea se-aşează în tăceri.

Lumina se-ntoarce în ochi şi promite
O nouă speranţă, un alt început,
Ce bună e lumea, ce gânduri smerite,
Şi noaptea de fire abia a trecut.


La casa strămoşilor

Miroase a iubire şi a moarte,
Pe o troiţă veche din Ardeal,
O casă veche pare ca o carte,
Şi-n ea se scrie timpul ireal.

Cum a ajuns să fie rana stinsă,
De-atâta amăgire de destin?
Cum însăşi viaţa pare azi învinsă,
În curţile ţăranului divin?


Erau acolo bunii mei de suflet,
Smeriţi, curaţi înveşmântaţi de in,
Oftau miloşi în simţul lor de cuget,
Şi se-ntrebau de ce nu mai venim?

Ne-au aşteptat albiţi de neputinţă,
Din şcolile la care am plecat,
Să ne întoarcem ca o stăruinţă,
Pe brazda de pământ înfiorat.

Dar noi am preferat deşertăciunea,
Lumea de bâlci, de vorbe fără soi,
Şi cimitirul le-a ascuns ruşinea,
Când au murit în friguri, fără noi.

Şi casa lor e  ruptă de rugină,
Pereţii par muşcaţi de întrebări,
O delicvenţă crudă şi haină,
De parcă au venit prin sânge mări.

Abia se vede cumpăna fântânii,
Un lemn mâncat de molii şi de ploi
Şi-aşa se-ntâmplă când ne mor bătrânii,
Ne adăpăm din şanţuri şi noroi.

Înlăcrimat, oftez a neputinţă,
E prea târziu să mă întorc în rai,
Sunt pacient în propria-mi fiinţă,
Şi venetic într-un serafic sat.

Îngenunchez şi ard în cimitirul,
Ce mi-a rămas din tot ce am avut,
Lângă o cruce îmi şoptesc cusurul,
Că am uitat de unde m-am născut.

Şi ca un semn de milă şi iertare,
Mă uit spre Dumnezeu şi îi promit,
Să redevin eu însumi ca o mare,
De lacrimi şi de dor desăvârşit.








Floare de fereastră

Tu nu ai chip de ceară şi de lacrimi,
De aş putea te-aş transforma în zâmbet,
O floarea mea ce te-am hrănit cu datini,
Pe un pervaz de sânge şi de cuget.

Am să devin un avocat integru,
Am să propun o nouă lege dreaptă,
Ca florile să redevină sceptru,
În paradisul ce milos aşteaptă.

Ştiu, nu e rost să îţi stârnesc mirarea,
Mereu vei spune că tu eşti o rază,
Un fel de liliac ce vrea ardoarea,
De-a fi cuvânt într-o senină frază.
 
Mă uit la tine parcă eşti imperiul,
Ce l-am cuprins prin rugă şi putere
Dar mă înşel, de fapt tu eşti tot cerul,
Darul divin ce dragoste îşi cere.

Un cristalin de gânduri mă forţează,
Ca să te duc în munte între doruri,
Într-o cabana care însemnează,
Simbolul meu de jertfă şi onoruri.

Şi-acolo să te pun pe tâmpla ninsă,
Să simţi că viaţa ta e ca o mare,
Că şi aşa ai fost prin lacrimi stinsă,
Într-un ghiveci de vise şi candoare.

Dar, până-atunci, te las lângă fereastră,
Şi-o să te ud cu pace şi aghiazmă,
Şi ca o floare care arzi în glastră,
Am să-ţi aduc pereche omenească.

Şi-acum te rog ca să zâmbeşti din suflet,
Ca semn frumos ce zilnic mă supune,
În casa mea ce-a devenit un vuiet,
Şi o grădină blândă, fără nume.

27 mai 2011

sfantul ioan rusul

De la Sfântul Ioan Rusul la Internet!

Nu uitaţi astăzi, mai ales astăzi de smerenia Sfântului Ioan Rusul. Ştiu, ne este greu să fim smeriţi. Poate cel mai greu. Dar, dacă nu suntem smeriţi ce oare ne împiedică să nu fim dăruitori, să spunem lucruri frumoase, să scriem ceva din suflet, să ne vorbim numai şi numai frumos. Astăzi este ziua vorbelor de suflet,în amintirea mucenicului Ioan din Procopie care blând, tăcut şi plin de candoare a promis cerului să devină el însuşi un snop de paie din ieslea cea smerită a nemuririi. Dacă vreţi să faceţi ceva pentru Dumnezeu, de aici din cumintele Sibiu,chiar din interiorul primei Biserici din ţară ce a purtat şi poartă hramul Sfântului Ioan Rusul, vă propun o zi de tăcere, de bândeţe sau de vorbire frumoasă. Dacă sunteţi prieteni ai Internetului ce oare vă opreşte ca să trimiteţi celor din lista dumneavoastră de prieteni un simplu email şi să scrieţi doar atât: Pentru tine prieten drag, oriunde eşti, oricine eşti, orice crezi despre mine, orice speranţă îţi doreşti de la viaţă eu îţi spun doar atât: PREZENT!”



Pace pe inimi
 
Pace pe inimi, pace în lacrimi,
Plângi bucurie, chiar şi tu plângi,
Poate de doruri, poate din patimi,
În bietu-ţi suflet gânduri tu strângi.

Pace miloasă, pace în pâine,
Viaţa îmi cere să fiu mai blând,
Poate de astăzi, poate de mâine,
De veşnicie voi fi flămând.

Pace în mine, pace în tine,
Totul e altfel, când suntem buni,
Poate că pleacă, poate că vine,
Un înger darnic între cununi.

Pace smerită, pace şi pace, ,
Cer din vecie leac pentru dor,
Poate vorbeşte, poate că tace,
Duhul iubirii într-un izvor.

Pace să fie, pace şi viaţă,
Lasă-ţi războiul fără soldaţi,
Poate e noapte şi dimineaţă,
Şi vom renaşte ca nişte fraţi!

Cer cristalin
 

Suspină, este timpul de simţire,
Să te revăd Măicuţă cum erai,
Într-o icoană veche de iubire,
La prima mea atingere de rai.

Venit-am de pe mări să-ţi simt alinul,
Şi m-ai primit la sânul tău duios,
Un ochi întrevedea acum divinul,
Un altul lăcrimase mai frumos.

Nu mi-ai cerut nicit legi, nici socoteală,
Ai spus să mă aşez uşor pe jos,
Îngenunchind cu pace şi sfială,
Spunându-ţi acatistul cel duios.

M-ai ascultat cu dorul tău de mamă,
O Născătoare, ce trăieşti din dor,
Mi s-a părut că sunt eu însuşi ramă,
Ce te cuprinde ca un blând fior.

Şi lăcrimam, vărsam şiroaie multe,
Să îmi căiesc trecutul fără cer,
Un înger să căznea să mă asculte,
Şi nu voiam nimic să îţi mai cer.

Curând se sparse inima-mi de piatră,
Izvoarele de lacrimi mă uneau,
Cu ochii tăi şi gândul tău de vatră,
În care năzuiri se-nflăcărau.

De-atunci sunt floare albă de iubire,
De-atunci mă străduiesc să fiu mister,
Şi-aşa presimt că bine o să fie,
Căci am ajuns eu însumi cer din cer.

25 mai 2011

Moartea lui Avram Iancu


Puterea de a ne răstigni eroii!

Spunea o dată Dan Puric că: „Românii nu şi-au asasinat regii, cum au făcut francezii în revoluţia lor”, că pe undeva noi tot mai avem un dram de milă şi de generozitate creştină. Deşi sunt un admirator al gândirii maestrului Puric, la acest capitol trebuie să îl contrazic. Românii, nu toţi, dar unii şi-au trădat conducătorii, şi-au părăsit eroii, şi-au contrazis elitele, trimiţându-şi până geniile naţionale în fatidice spitale de nebuni. Aud că Avram Iancu a împărtăşit aceeaşi soartă cu marele Eminescu! Adică a ajuns să moară forţat, chinuindu-şi biografia ultimilor ani într-un spital de nebuni. Pentru că de Avram Iancu mă leagă un grad de rudenie, dar şi pentru faptul că îl port ca model de luptător naţionalist absolut, daţi-mi voie să aştern în acest colţ de pagină o lacrimă de durere. Îl simt părăsit de tribunii săi, de popor, de cei dragi, de ostaşii de altădată şi gândindu-se la toate aceste neîmpliniri ca un om frustrat pe o biată bancă din Sibiu. Undeva în parcul ASTRA (chiar există o fotografie în acest sens) Visând poate la o nouă revoluţie, la un alt început al ridicării naţionale, dar în acelaşi timp aproape convins că acest lucru este de fapt imposibil. Pentru că poporul român între slăbiciunile sale preferenţiale o are şi pe aceeaşi de a se închide în propriul egoism, ca un cioban mioritic care aşteaptă iminenţa fatalităţii. Adică, dacă tot nu ne-a ieşit de prima data o revoluţie, sau o acţiune, sau un ideal, e cazul să ne retragem din istorie şi să aşteptăm ca Dumnezeu să facă cu nou ce vrea! O astfel de gândire ne-a adus în istorie în situaţia de a sta mai mereu cu capul plecat, de a ne accepta soarta de robi şi de a ne vinde eroii, şi pe toţi aceia care au încercat să ceară cât de cât o ridicarea naţională sau un alt destin existenţial. De aceea Avram Iancu a murit trist şi părăsit de popor. De aceea a fost posibil ca Eminescu să se mute la cer din cămaşa de forţă a unui biet spital românesc, ucis de arsenicul comandat de însăşi fraţii săi de breaslă, a căror nume daţi-mi voie să nu le fac onoarea de a le înşira în acest modest loc de mărturisire personală.  (




ÎN CELE DOUĂ FOTOGRAFII ESTE ÎNSUŞI AVRAM IANCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII)




Avram Iancu la spitalul de boli mentale
 

Într-un salon cu ziduri mâncate de ruină,
Stă moţul Avram Iancu ca o statuie veche,
Şi plânge ca un clopot, şi-n inimă suspină:
Ardealul azi îmi pare ca fără de pereche!

Mi-e dor să bat coline şi să aud izvoare,
Din care caii noştri să se adape harnici,
Să simt venind tribunii ca îngerii din soare,
Să-mi dea de ştire vestea că anii nu-s amarnici.

Dar vai, ce insolenţă, ce prevestiri funestre,
Aici e totul simplu într-un spital de minte,
Abia de văd o floare cum plânge în ferestre,
Şi totul e tăcere, nici urmă de cuvinte.

S-a prăpădit Ardealul şi oastea mea de frunte,
S-au dus la case moţii să pună parastase,
Şi vântul viscoleşte prin sate şi prin munte,
Pe Arieş doar râul mai are văi frumoase.

E noapte Doamne Sfinte, e noapte şi mă doare,
Nu am nici flinta veche, nici crucea de iubire,
Poporul meu se stinge, şi în uitare moare,
Şi jalea asupririi s-a întemeiat în fire.

Îţi cer din rugăciune, îţi cer din resemnare,
Trimite-mi calul sorţii ce l-am avut o dată,
Să pot pleca în lume, cu sete şi chemare,
Şi să adun oştirea la luptă însemnată.
REFREN:
Şi totuşi ce tăcere, şi totuşi ce minciună,
Sunt pus în lanţuri simple, într-un salon de ură,
Românii şi străinii mă cred o stea nebună,
Iar eu, Avram Iancu, am devenit un număr.



De ce ne omorâm eroii?
 
O insolenţă mă intrigă,
Pe întregul trup mă trec fiorii,
Şi bunul simţ din mine strigă,
De ce ne omorâm eroii?

Nu am nici linişte în minte,
Presimt venind din stele norii,
Şi o furtună de cuvinte,
Când noi ne condamnăm eroii!
 
Poporul şi-a îngropat talantul,
Şi România are zodii,
Din care curge doar neantul,
Când noi ne răstignim eroii.

Prin cabinete de politic
Se înmulţesc într-una snobii,
Şi dau sentinţele veridic,
Că sunt periculoşi eroii.

Poporul nu mai are parte,
Trăim fără cuvânt ca robii,
 Şi am uitat de demnitate,
Acum când au murit eroii!



















23 mai 2011

ceas blând


 
Să tac? Să scriu? Să primiţi?

Şi uneori mă întreb dacă am dreptul să mai spun ceva. Mă gândesc că tăcerea mi-ar fi de ajuns pentru mântuire. Sau aşa cum spunea Părintele Nicodim: „E mai bine să tăcem!” În acelaşi timp îngerul mărturisirii îmi trimite în fiecare zi flori de cuvinte limpezi prin care să vorbesc, prin care să dăruiesc, prin care să vărs ghirlande de nestemate cereşti. Ştiu. E prea mult pentru mine. Undeva ar trebui să mă opresc. Cuvântul meu bun irită pe cei ce m-ar visa altfel decât sunt. Dar, sunt şi atâţia oameni care se împărtăşesc de vorba mea. Ce să fac? Pe cine să abandonez? Nu aş putea lăsa singurul meu dar, pentru nimic în lume. Şi dacă vorba mea e doar vorbă şi nu faptă, asta nu pot eu să o spun... însă tot ceea ce fac, din inimă fac, ca un copil, sau ca un fluture care-şi caută mereu polenul în inimile celor care citindu-mă vor zâmbi, sau se vor mulţumi cu atât şi vor spune: Dumnezeu să-i ţină darul!

Plâns de primăvară
PĂRINTELUI GHEORGHE COLŢEA

Poate vei gândi, poate vei dori,
Să îţi spun ceva, să îţi spun mai mult,
Prieten neştiut, oriunde vei fi,
Dar mai bine tac, ca să te ascult.


Şi îmi ceri ceva, vis nelămurit,
Să devin un lut pe un dus izvor,
Rătăcind prin stânci, poate şi iubit,
Un haotic ceas, un sensibil dor.

Mi s-au pus poveri, vorbele de preţ,
Ce le-am spus cândva ca un dar de soi,
Astăzi au ajuns doar un biet dispreţ,
Şi aş vrea să tac în cuvinte noi.

Sunt un gol de mai, sunt abia un sfert,
Din ce-am fost cândva, când eram copil,
Oamenii mă vor, oamenii mă cert,
Poate vor să tac, ca un rug umil.

Nu ştiu ce e rău, nu ştiu ce-am greşit,
Moartea numai ea,m-ar reda spre cer,
Şi aud mereu că aş fi sfârşit,
Ce ciudat fior, ce tăcut mister.

Plângeţi cei mai buni, fiţi voi înşişi leac,
Nu mă blestemaţi, nu loviţi în gol,
Eu nici nu exist, sunt doar rug în veac,
Pe când voi jucaţi un ridicol rol.

Mi-e de-ajuns acum, o să tac sfios,
Dar vă apun ceva, dacă eu suspin,
Voi primi din rai, voi primi frumos,
Cel mai scump nectar, un surâs divin.



Ulciorul



În palme te-am ţinut firesc,
Să-ţi sorb tăcerea şi simţirea,
Tu lutul meu dumnezeiesc,
Prin care mi-am trăit iubirea.

Aveai o apă de cristal,
Păreai tu însuţi o fântână,
Sau valul cel lăsat pe mal,
Cânt te ţineam cu dor în mână.


Şi unii oameni te-au scobit
Cu fierul roşu de plăcere,
Stigmat ce l-ai purtat smerit,
Pe  bolul rece de durere.

Şi eu stingher şi însetat,
Mă adăpam ca dintr-o mare,
Apoi sătul şi împăcat,
Plecam să cânt în resemnare.

Până-ntr-o zi când din senin,
Un vânt sublim a plâns în tine
Şi te-am simţi un lut divin,
Ce poartă apele în mine.

Şi am băut fără nesaţ,
Lumina, pacea şi misterul,
Până ce tu aşa-ai rămas,
Ulciorul ce adăpă cerul.









22 mai 2011

florilor de mai

Florile de mai
 
Şi lacrimile par o dulce mare,
Albastrul le transformă într-un rai,
Când pasul se transformă în cărare,
Daţi-mi un leac din florile de mai.

Nu vreau cununi, nu cer stinghere flamuri,
Războaie am purtat pe vajnici cai,
Şi am ajuns ca un oftat pe valuri,
Dar am o taină florile de mai.

Bolnav voi fi mereu şi gol în fapte,
Şi către viaţă cer, atât: Mai stai!
Dar dincolo de moarte şi de noapte,
Eu cer o pace, florile de mai.

Şi îngerii de mi-ar cânta la geamuri,
Chiar eu de-aş fi un sunet blând de nai,
Tot pom aş vrea să fiu cu dese ramuri,
Să port pe tâmple florile de mai.

Deschideţi larg a sufletului poartă,
Şi vă îndemn: Veniţi spre ceruri, hai!
Dar nu uitaţi că Dumnezeu aşteaptă,
Să luaţi cu voi şi florile de mai.


Eu, omul şi pomul
 
Şi undeva în suflet de Ardeal,
Mirarea mea a înflorit azi noapte,
Când se făcea că sunt un pom pe deal,
Cu merele sporelnice şi coapte.

O mână m-a atins uşor pe ram,
Ce caldă, ce uşoară amintire,
Dar nu era nici mâna lui Adam,
Ci doar o mână rece de simţire.

Din freamăt am ajuns să gem stingher,
Cu florile ce îmi creşteau din tâmple,
Eu pomul cel crescut în colţ de cer,
Întrevedeam ce poate să se întâmple.

Şi iată ce destin fatal, măreţ, ,
Culegătorii au venit la mine,
Spuneau că am un rod fără dispreţ,
Cu mere importante şi divine.

Până în zori n-a mai rămas nimic,
Am fost prădat de fructele frumoase,
Şi ca un pom ce a murit un pic,
Mi-am strâns la pieptu-mi crengile duioase.

Norocul meu că somnul a plecat,
Şi m-am trezit din visul ca un munte,
Eu omul cel absurd şi resemnat,
Culegător de lacrimi şi de fructe.







21 mai 2011

Am scris pentru liniştea voastră!

PENTRU VOI PRIETENI!
Mereu scriu pentru alţii. Deşi pot fi uşor acuzat că scriu pentru mine. Dar, mă gândesc la voi, la cei ce mă citiţi, la cei ce aşteptaţi mereu să spun ceva frumos. Nu ştiu cât de mult reuşesc să spun. Uneori oamenii tac şi atunci am impresia că poezia mea ar fi putut să nu existe. Nu aş vrea ca vorbele mele să fie doar un delir creativ, o punte impusă de febrilitatea mea încă copilărească, ci îmi doresc ca efectiv aceste cuvinte să vă dăruiască bună speranţă. Voi vreţi viaţă bună şi liniştită! Ştiu! De aceea îmi fac gânduri când nu reuşesc să vă transmit un mesaj şi o stare de spirit deosebită. 
În această zi vă dăruiesc două poezii. Să vă fie de pace, de lumină, de sănătate şi de curaj!
Fiţi binecuvântaţi prieteni! Nu uitaţi să îmi scrieţi şi mie măcar un rând! 


Biserică de lemn


Lacrimă în lemn,
Cruci săpate-n oase,
Peste cer însemn,
Clipa ce rămase.

Un genunchi stingher,
Palme de iubire,
Totul e mister,
Dor şi răstignire.

Cântă îngeri blânzi,
Ape cred miloase,
Pâinile se frâng,
Pe poveri miloase.

Pleacă gândul meu,
Vine împăcarea,
Noi şi Dumnezeu,
Ne-am unit cărarea.


Timpul meu

Foşneşte ora într-un lut,
Nu pot să scap de tine moarte,
Şi simt cum parcă de demult,
Îmi scrii speranţa într-o carte.

Prin palmele apele îmi curg,
Izvorul tău e blând iubire,
Dar trupul este ca un rug,
Şi arde ca o mărturie





Prin spini păşesc şi nu găsesc,
Hotarul ierbii de blândeţe,
Ce trist mi-e visul omenesc,
Când somnul vine să mă-nveţe.

O palmă am până la cer,
Pe vârf de munte bat metanii,
Iar viaţa este un mister
Şi ce uşor îmi număr anii

20 mai 2011

dreptul la viaţă

FOTBAL, LACRIMI ŞI SFINŢI


 
Mihai Neşu fotbalistul care trezeşte rugăciunea

Accidentul fotbalistului român Mihai Neşu, a produs un adevărat delir mediatic în întreaga lume. Paralizia corpului, pe care Mihăiţă nu şi-l simte de la gât în jos, trezeşte multe semne de întrebare, neputând la această oră să afirmăm dacă vreodată se va mai putea mişca. Doctorii sunt ca de obicei circumspecţi, dau din umeri şi fac prognoze sceptice. Părinţii tânărului (tatăl fost mare arbitru pe nume Mircea Neşu şi doctor strălucit în Oradea) lăcrimează zi şi noapte şi ne îndeamnă spre rugăciune. Şi ceea ce pare mai frumos, este faptul că opinia publică din întreaga ţară (şi chiar europeană) se roagă pentru sănătatea fotbalistului român. Nu sunt numai vorbe. Am auzit ziarişti, oameni de bine de lângă noi cerându-ne să ne rugăm pentru Mircea Neşu. Recent Cătălin Tolontan de la Gazeta Sporturilor făcea un apel  sensibil la pietate şi spirit comunional, cerându-ne să veghem la căpătâiul încă viu al lui Mihai Neşu. M-am minunat de acest gest, m-am simţit mult mai bine, mult mai paroape de o soicietate ce ar trebui să redevină creştină şi să se comporte mereu aşa.Ceea ce nu reuşesc politicienii, adică realizarea consensului naţional, ceea ce nu reuşesc preoţii, aducerea oamenilor înapoi în Biserică, iată că reuşesc într-o oarecare măsură tragediile şi încercările vieţii. Care tot din mila lui Dumnezeu se petrec, ca un ceas deşteptător pentru trezirea unei lumi impasibile. În general, suntem egoişti, justiţiari, lacomi după parte pământească şi plini de orgolii. Durerea însă ne solidarizează, ne aduce în faţa lui Hristos şi ne constrânge să facem cu toţii fapte pe care în mod curent nu le facem. Adică să iubim şi să ne rugăm…


Îngerul blond
 


Şi zborul său a fost curat,
Mereu descătuşat în iarbă,
Până când astfel s-a întâmplat,
Să fie răni, durere, zarvă.

Într-un minut absurd şi gol,
Parcă înveşmântat în noapte,
Şi iată ce fatidic rol,
Să joci într-un salon de moarte.

Iar corpul să îţi fie mut,
O piatră care se frământă,
Iar sângele prin lacrimi dus,
Ca valul hărţuit de stâncă.

Deasupra numai Dumnezeu,
Şi doctorii ce fac prognoze,
Spunând c-aşa e mai mereu,
Ne-ntoarcem simplu în hipnoze.

Acum sportivul pare ax,
Un minutar ce lin oftează,
Şi parcă nu-i adevărat,
Şi toţi în juru-i lăcrimează.

Se-aud colinzi şi rugăciuni,
Ectenii calde, însemnate,
Se cer iluzii şi minuni,
Pentru a vieţii sănătate.

Dar Mihăiţă doarme blând,
E somnul cel mai lung al firii,
El îngerul căzut în rând,
Ce duce dorul dăruirii.

Şi dacă cerul va ofta,
Cu vrere hristică, miloasă,
Din nou un înger va cânta,
Pe iarba verde de acasă.