BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

27 decembrie 2012

ÎNTREBARE LA SFÂRŞIT DE AN: MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?




Ştiu că nu mai credeţi în unele cuvinte. Poate nici chiar în cuvintele mele. Interesul pentru poezia mea bolnavă îl simt la rândul său bolnav. Cu cât scriu mai mult sunt condamnat la uitare. Iar ultima carte a venit ca un vifor, ca un suspin pentru care nu eram nici unul pregătiţi.



Vă rog frumos să nu mă umiliţi prin contrazicere. Orice mi-aţi spune nu am să cred. Nu pot fi consolat decât în ziua în care poezia mea o să devină viaţa voastră, „evanghelia” voastră, suspinul vostru firesc. Când veţi citi în rânduri şi nu printre rânduri. Când vă veţi trezi cu versurile recitate pe buzele voastre. Până atunci însă, nu-i aşa, totul e căutare…

Îmi moare puţin poezia. Puţin câte puţin. Ca un fluture a cărui aripă a fost ruptă de un copil răsfăţat. Căci răsfăţul se sfârşeşte în condamnare. Iubeşti, răsfeţi şi apoi eşti vinovat că ai abuzat de iubire. Şi mi-e greu să constat că ea, poezia mea, nu mai spune nimic, nu mai fascinează, nu mai entuziasmează, nu mai nelinişteşte, nu mai naşte insomnii, privegheri şi suspin. Toţi cer dovezi, toţi vor să le demonstrez că ceea ce am scris e autentic, că nu am minţit, că nu am plagiat, că nu sunt un proscris, un cuvântător de texte şi de vorbe în vânt.


Anul acesta visam să scot o colecţie de poezii. Cele mai frumoase pe care le-am scris. Nu a fost să fie. Şi poeziile au început să se stingă. Citite în treacăt, rămase pe tarabe, credibile până la un moment, ele par îngheţate de propria iarnă. Şi mă întreb de unde vine îngheţul? Din mine sau din inimile care au uita iubirea?
Oricum eu voi mai scrie… Altfel nu se poate…

Sfârşit de an
 
Anul se stinge, aprinde-ţi lumină,
Îngerii pleacă spre paradis,
Ce mai rămâne... dorul ,sau vina,
Poate iubirea, ultimul vis...
 
Anul se stinge, iertaţi din suflet,
Spinul să-l smulgem din ochii goi,
Ce va să fie... moarte, sau cuget,
Poate în alţii, poate în noi...
 
Anul renaşte, aveți speranţă,
Încă o şansă, încă un gând
Și să rămână o cutezanţă,
Iubirea noastră, sfânt legământ…




25 decembrie 2012

HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU! ESTE SI VA FI!

 
LACRIMI LINE DE CRĂCIUN
 
 
Şi după câte lacrimi din oameni au căzut,
Şi după câte doruri am strâns în biata fire,
Noi nici nu ştim Iisuse că Tu ai renăscut,
În fiecare casă ce a avut iubire.
Şi-n fiecare suflet, rănit şi-ngenuncheat,
Tu ţi-ai lăsat speranţa ca un mănunchi de stele,
Iar cei bolnavi şi singuri cu Tine au aflat
Puterea de a merge pe drumurile grele.
 
              Refren:
              Să vină Crăciunul, să vină,
              Cu daruri, cu vis luminos,
              Să ştergem din noi orice vină,
              Iisus să se nască frumos.

Bunica, mama, tata, ne-au povestit mereu,
Că de Crăciun un înger ne mângâie destinul,
Iar îngerul nu-i înger, ci însuşi Dumnezeu,
Cu mila sa profundă ce seamănă seninul.
Dar mai ales sărmanii, şi cei ce n-au nimic,
În ziua Sfintei Nașteri rostesc cu jind colinde,
Căci însăşi veşnicia un pic câte un pic,
Nu-nseamnă bogăţie, ci jertfă de iubire.

Cobori Iisuse iarăşi şi spune-ne ceva,
Orice socoţi că omul mai poate să primească,
Că cerul şi iubirea, pe-aici, pe undeva,
E tot un fel de suflet şi jale omenească.
Și dacă azi Crăciunul rămâne la cei mulţi,
Şi Moşul din vechime mai are dar în traistă,
Noi te rugăm Iisuse, cu drag să ne asculţi,
Colindul de iubire ce-l spunem la fereastră.

20 decembrie 2012

ACEASTA E SURPRIZA: AM SCRIS O NOUĂ CARTE DE POEZIE! E TIPĂRITĂ, E REALĂ, E INEDITĂ ŞI DUMINICĂ SEARA VA FI LANSATĂ LA A.S.T.R.A..!

  
Da! Pare neverosimil, dar numai pentru cei care nu mă cunosc...
Am mai tipărit o carte de poezie...
O carte unică, cu o poveste de o noapte şi o dimineaţă...
Sunt 33 de poezii scrise în câteva ore... Am început să le scriu pe la opt seara şi am terminat pe la 11 dimineaţa. Lunea trecută, ştiţi dumneavoastră, atunci, cu ninsorile... 
Mai mult, poeziile nu au fost publicate pe blog... La-am păstrat ca o surpriză... 
ca să vă minunaţi, ca să le citiţi, ca să vă iubiţii mai mult...
De fapt ele sunt o frumoasă poveste de iubire posibilă, o un vis despre un cer şi pământ mai bun, despre o  viaţă şi o moarte mai blândă, despre îngeri şi oamenii... Se citesc la gura sobei şi cu o ceaşcă de ceai în mâna dreaptă...
Vă aştept la lansare...


şi un poem din cartea recent apărută...



Elegie în iarnă curată

Ninge Măicuţă, ninge de bine,
Ninge pe sufletul tău dăruit,
O, Născătoare de doruri line,
Ninge cu trudă şi nesfârşit.

Ninge Măicuţă, ninge a pace,
Ninge cu file de pateric,
O, Stea Fecioară, inima tace,
Şi vreau spre ceruri să mă ridic.

Ninge a taină, ninge a milă,
Ninge de veacuri, peste pământ,
Maică Lumină, fără de silă,
Ninge şi omul devine sfânt.

Ninge iubirea, ninge şi moartea,
Ninge în gânduri şi suntem plini,
Marie blândă ţine-ne partea,
Spune-i ninsorii că vom fi lini.

17 decembrie 2012

VĂ AŞTEAPTĂ O MARE SURPRIZĂ! JOI SEARA VĂ SPUNEM DESPRE CE ESTE VORBA!!!

SUNT PĂRINTELE CĂTĂLIN, SĂ CUMPĂR SAU NU UN BRAD?
   Umilinţa. Lecţia Betleemului. Parcă aşa se spune mai mult în ultima vreme. Deşi, îmi pace mai mult Viflaem. Ca să fiu mai aproape de bunica, de primele colinde pe care le-am învăţat cu emoţia de a constata că viaţa e sublimă. Şi uite aşa am crescut, cu fiecare brad lângă care aşteptam ca Pruncul să vină cuminte şi în tăcere.

   

   Ce pot spune de vechile ierni? Da, bineînţeles, că de acelea ale copilăriei mele. Poate că au fost raiul meu. Nu ştiu dacă singurul, dar în orice caz, atunci am ştiut că Dumnezeu e lângă om. Fără a-i cere socoteală de vreun fapt anume. Fără a-l întreba de există moarte, ruină, despărţire, falsitate şi atâta lipsă de iubire…
   Acum caut înadins umilinţa. Şi bat zilnic la porţile copilăriei. Cu disperarea copilului care-şi caută nefericit părinţii. Cu sfiala nepriceputului care şi-ar dori puţină înţelegere, ceva vorbe de mângâiere şi poate un ceai cald de speranţă. Mă simt însă mult mai bine ca cerşetor al unei clipe de pace şi de iertare. Şi iert, iert, iert mereu toate imperfecţiunile şi dezamăgirile din jurul meu, în nădejdea că, cine ştie, se va găsi cândva un duşman, un creştin sau un prieten pierdut ca să spună: „Am greşit! chiar a iubit!”
   E iarnă. Vine Crăciunul. Mă gândeam chiar acum câteva clipe dacă o să mai cumpăr un brad de Crăciun. Dacă mai am timp, bani sau dacă voi mai simţi ceva în jurul bradului. Şi încă răspunsurile mă frământă. 

Elegie de iarnă fierbinte
Aşa pătrunsă de iubire,
Ninsoare parcă arzi solar,
Tu cazi din Dumnezeu spre fire,
Şi uneori atât de rar.

Aşa plăpândă, sfâşiată,
De cerul ce te vrea murind,
Pe pleoapa mea rămâi curată,
Şi uneori mărturisind.

Aşa copilă, fără mamă,
Născută spre a fi un dor,
Când te primim, ne este teamă,
Şi alteori te ştim fior.