BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

28 februarie 2011

1 Martie

PRIMELE POEME DE PRIMĂVARĂ!


 
Din nou primăvară



Compensaţie pentru timpul pierdut,
Port în suflet o veste sumară,
Simt pe buze cuvânt din trecut,
Este iar, este iar primăvară!

Ies afară să văd focul blând,
Mă împiedic de munţi de ocară,
Sunt zăpezi şi statui de mormânt,
Dar e iar şi e iar primăvară.

Ce-am iubit, am iubit şi atât,
Acum vreau doar un dor şi o vară,
Să primesc un sublim de-mprumut,
Căci e iar şi e iar primăvară.

Ofilit, sau smerit fără gând,
Of-ul meu este iar călimară,
Şi cu lacrimi de pace eu cânt,
Este iar şi e iar primăvară!


Balada ochilor mei
 
Cum de mai puteţi vedea?
Obiectivi, fără lentile,
Lumea tristă, viaţa grea,
Şi pământul pe şenile.

Numai gloanţe şi război,
Odisee prin otravă
Ghete pline de noroi,
Şi-o ciudată primăvară.

Ochii mei firavi, plăpânzi,
Duşi în multe operaţii,
De frumos parcă flămânzi,
Dar uitaţi în aberaţii.

Nu v-aţi plictisit de rău?
N-aţi orbit între contraste?
N-aţi căzut ca într-un hău,
În fântâni fără speranţe.

Vai, atâtea măşti priviţi,
Vai atâtea speculaţii,
Voi ce mult vă osteniţi,
Fără de indemnizaţii.

Unii când vă văd, se pierd,
Alţii spumegă a ură,
Cei mai mulţi se cred deşerţi,
Şi robiţi fără măsură.

Cum aţi fost voi judecaţi,
Nici nu are rost să spunem,
Din „iubire” întemniţaţi,
De subiectele comune.

Astăzi sunteţi doar un dor,
Nici albastrul nu vă leagă,
Iar culorile vă dor,
Ori de unde se dezleagă.

Vă propun un târg stingher,
Pleoapa să vă-nchidă visul,
Şi doar când veţi fi în cer,
Să vedeţi şi voi seninul.

De ce, primăvară?

De-atâtea morţi şi lacrimi fără sens,
De-atâta gând de patimă amară,
Pământul a ajuns fără consens,
Să uite că e iarăşi primăvară!

Prin gări sunt despărţiri şi amintiri,
Absurd e în iubiri şi în afară,
Şi peste un noian de amăgiri,
Am vrea ca să fugim de primăvară!

Prin ministere hoţii fac prinsori,
Făţărnicind retorica amară,
Dar dincolo de patimi şi orori,
De ce cântăm că nu e primăvară?

Soldaţii vor condiţie de cerb,
Să se împuşte cu voinţă rară,
Dar dacă e război eu tot întreb,
Chiar nu vedeţi că este primăvară!

Ei bine, fac ce vreţi destoinici fraţi,
Meşteşugari plătiţi cu grea ocară
Am înţeles că suntem condamnaţi,
Ca să minţim că nu e primăvară!







27 februarie 2011

ultima duminică de iarnă

Plecarea iernii
Gata, pleacă, s-a sfârşit,
Trenul iernii se porneşte,
Mă simt mult mai liniştit,
Mă simt simplu, omeneşte.

Nu mai pot să rabd zăpezi,
Frigul îmi produce spaimă,
Ca un demon din amiezi,
Ce amară, tristă taină.

Iarna asta a fost drog,
Iarna asta a fost silă,
Şi mă simt ca un olog,
Părăsit de orice milă.

Mi-a dat vântul nopţi de pol,
Viaţa plânset fără vorbe,
Ce amar, ce cinic rol,
Să devin actor în probe.

Piesa a fost un delir,
Perna mea o poate spune,
Lacrimi, lacrimi fără mir,
Şi singurătăţi postume.

Cel mai greu era în gând,
Când la patru dimineaţa,
Mă trezeam ca un pământ,
Peste care râde viaţa.

Dar acum nu simt nimic,
Doar un dor smerit de soare,
Şi aş vrea să mă ridic,
Să devin eu însumi floare.


Iarna a găsit semnal,
Şi o gară de plecare,
Ce ciudat, ce trist, banal,
Pleacă ultima ninsoare


26 februarie 2011

ATELIER DE SÂMBĂTĂ SEARA!

Ceva despre mine

Şi ce să spun şi ce să cred,
Destule vorbe sunt pe drum,
Mă simt util, mă simt firesc,
Un fel de răsărit comun.

Primesc cuvinte de la răi,
Dar cei ma mulţi mă fericesc,
Deşi eu sunt izvor pe văi,
Şi curg cu plânsul omennesc.

Mă tem că mor şi nu vă ştiu,
Cât mă iubiţi, cât mă doriţi,
Căci timpul pare prea târziu,
Deci, vă implor să vă primiţi.

Şi nu mă judecaţi uşor,
Imaginaţii au cei goi,
Mai bine să vă fie dor,
Căci mâine plec de lângă voi.

Şi din impresii îngereşti,
Voi prea uşor m-aţi judecat,
Că vreau doar vise pământeşti,
Şi mai nimic n-aţi câştigat.

N-aţi priceput ce e mai sfânt,
Că nu eu sunt cel ce-a greşit,
Ci pumnul vostru cel flămând,
Din gânduri împământenit.

Iubirea mea a fost un tot,
pentru cei mulţi, nu pentru eu,
şi voi cu sufletul anost,
M-aţi răstignit pe Dumnezeu.

Vai, niciodată n-aţi ştiut,
ce fac cu tot ce am mai sfânt,
că nu sunt un păstor trecut,
ci un echidistant descânt.

Acum ştiu bine cum să iert,
Mi-e tot mai limpede, curând,
Căci plec în limpede deşert
Şi voi veţi plânge pe pământ.

Mă simt util, mă simt curat,
vă las să spuneţi tot ce vreţi,
rămân cu cerul împăcat,
şi mă topesc în dimineţi.


După noaptea fără lună

Astăzi am auzit povestea tulburătoare a unui tânăr care a reuşit să supravieţuiască în faţa iluziei de a se sinucide, doar gândindu-se la ce vor simţi cu amar părinţii săi...

A trecut ceasul greu,
Of ce noapte de chin,
Nu a vrut Dumnezeu,
Să se plângă divin.

Înger bun, înger gol,
De noroc, de cuvânt,
Erai simplu obol,
 Răsplătit cu pământ.

Tu plecai şi mureai,
Dar un munte creştea,
Era iad fără rai,
Ce din lacrimi curgea.

Dumnezeu te-a ferit,
Să fi vis trecător,
Să porneşti spre sfârşit,
Să fi dor fără dor.

Ce lăsai era greu,
Bieţi părinţi fără duh,
Ce-ar fi zis mai mereu,
Că sunt simplu văzduh.

Dar ceva te-a oprit,
Şi eu ştiu ce a fost,
Un surâs nesfârşit,
Că şi tu ai un rost.

Căci mereu pe pământ,
N-avem dreptul robit,
De a zidi un mormânt,
Pentru cei ce-i iubim.

Fie viaţa un chin,
Mulţumim că trăim,
Şi-ntr-o zi cu senin,
Din dureri biruim.


Rafael


Te vei întoarce într-o zi,
În ochii mei şi-n vorba mea,
Să te dezmierd în vitregii,
Să te feresc de lumea rea.

Ca o petală de amor,
Tu înger bun, copil sublim,
Tu Rafael, sublim odor,
Vei fi în mine ceasul lin.

Şi acatist îţi voi citi,
Icos de stele ca un nimb,
Şi din condac de heruvim,
O milă voi primi la schimb.

Atunci eu însumi voi pleca
Să fiu şi eu un leac divin,
Şi poate mă vei întreba,
Unde mă duc aşa senin?

Îţi voi răspunde copleşit:
În cer, în lacrime şi  vis,
Să fiu eu însumi nesfârşit,
Sau poate îngerul promis.


25 februarie 2011

POEMUL NOPŢII!

DACĂ AŢI AVUT RĂBDARE ŞI M-AŢI AŞTEPTAT SĂ MĂ ÎNTORC DIN CONCERT DE LA HOMOROD, IATĂ VĂ RĂSPLĂTESC FIDELITATEA CU UN POEM

NU ŞTIU DACĂ MAI CITIŢI ÎN ACEASTĂ NOAPTE!
DACĂ NU MÂINE...
AM SCRIS LA ORA 2 ÎN NOAPTEA DE 24 SPRE 25 FEBRUARIE...

EU ÎL CONSIDER UN POEM REUŞIT... ŞI REAL...



Despărţirea de lume

                 REF: Ce să-ţi spun că mi-e dor,
                 Şi ce pot să-ţi mai cer,
          Îţi mai las un fior,
              Ne vedem iar în cer!


E mai bine aşa, e mai bine să-ţi spun,
Că la noapte eu plec, că de mâine sunt dus,
Dar te rog să mă ierţi, să nu uiţi ce e bun,
Căci de mult îmi doream să trăiesc în ascuns.

Cât am fost te-am cântat, poate aspru, stingher,
Dar cu suflet mereu, fără plată, frumos,
E mai bine acum, să mă apropii de cer,
Şi prin stânci să devin un călugăr duios.

Să mă ierţi că nu am pentru tine un rost.
Tu eşti lumea de plâns, eu am lacrimi de crin,
Şi cum florile mor, eu îţi spun pe de rost,
Un poem de iubiri, că ţi-am fost doar un chin.

Lume, lume mi-e greu, dar mai bine să rabd,
Că te pierd, că mă pierzi şi aşa a fost mult,
Eu am stat pân-acum ca un mir fără nard,
Să suport ce e trist, să fiu plâns în tumult.

Te mai rog doar ceva, nu-ncerca să mă vezi,
Căci acolo în munţi nu există trecut,
Şi de astăzi mai mult, să visezi şi să crezi,
 Sunt doar mitul postum ce a fost de demult.

E mai bine aşa, hai nu plânge te rog,
Ne vedem iar în cer, vom vorbi neîncetat,
Veşnicii vor venii peste noi ca un drog,
Dar acum îţi spun: Te salut! Am plecat!

                   POEZIA A FOST PUSĂ PE MELODIE ÎN DRUM SPRE HOMOROD ŞI ÎN CURÂND O VEŢI AUZI INTERPRETATĂ ŞI PE BLOGUL CENACLULUI

24 februarie 2011

Poem de joi seara...

  Un "înger negru" cu vorbă tăioasă a trecut aseară prin ceasul cel trist al inimii mele, şoptindu-mi cu răutate să nu mai scriu, că sunt unproscris al pământului, că nu am decât dreptul la căinţă. În fapt, certarea a fost îngăduită de Dumnezeu şi nu aducea mai mult decât ştiam eu însumi că sunt... Spre dimineaţă i-am uitat glasul cel trist şi mi-am redeschis aripile limpezi ale creaţiei. Mi-am spus doar atât:
"Tăcerea mea ar ucide îngerul ce bun din inima mea, l-ar strivi între lacrimi şi ar învia satisfacţia celor care se bucură de fiecare răstignire omenească. Astfel că, având sufletul pansat, cu lacrima tremurândă, am scris acest poem, pentru voi ce ce aşteptaţi ca eu să vă dăruiesc în fiecar zi un strop zborul meu! Vă mulţumesc că existaţi!

În limpezimea nopţii

Fraţii mei sunt în cer,
Maica mea stă-n icoană,
Deci nimic nu mai cer,
Nici speranţe, nici mană!

Haina mea e un rug,
Urma blând mi se pierde,
Am ajuns ca să fug,
Să iert tot ce se vede.

Undeva lângă geam,
Pe o lacrimă sfântă,
Arde candela rar,
şi o frunte plăpândă.

Doi ochi simplii privesc,
Spre Anton umilitul,
Şi din stele primesc,
Ca un foc infinitul.

Este ceasul cel bun,
Noaptea plânge fierbinte,
În psaltiri mă adun,
Cu o rană cuminte.

Fac din mâini crucifix,
Ca un munte de vise,
Prin metanii exist,
Şi prin şoapte de zise.

Simt un înger milos,
Cum îmi cântă tăcerea,
Ce sublim! Cât frumos!
Parcă e Învierea!

Bunii meu sunt în cer,
Eu învăţ răstignirea,
Ţie Doamne îţi cer,
Fă-mi primită iubirea!

Mă iubeşti! Te iubesc!
Lângă tine Hristoase,
Sunt un lac pământesc,
Plin de lacrimi miloase!

23 februarie 2011

Maicii Domnului

                             Pe inima mea

Când am inima de piatră,
Vin  la Tine, Maica mea,
Ca un foc în sfânta vatră,
Să mă rupi de lumea rea.

Eu te am pe tine milă,
Te iubesc şi te ador,
Haide, scoate-mă din silă,
Să devin un blând odor.

Poate timpul nu mă rabdă,
Sunt prea mult pentru pământ,
Dar te rog, sfinţită Maică,
Fă cu mine-un legământ.

Dă-mi a ta înţelepciune,
Cum să tac când sunt lovit,
Fără de deşertăciune,
Să devin mai umilit.

Nu-mi lăsa pustiul vieţii,
Să mă ducă în amar,
Dă-mi splendoarea dimineţii,
Când speranţele sunt har.

Şi din tot ce am în mine,
Eu îţi dăruiesc cuvânt,
Un poem de gânduri line,
Ca o cruce pe pământ!

poem de miercuri




Nostalgie



Chip în fereastră, ochi de lumină,
Un suflet iartă, altul deloc,
Nimeni nu crede totuşi de vină,
Doar viaţa tristă fără soroc.

Clopotul sună, ruga se-aşează
Un suflet plânge, altul e plin,
Nu ştie nimeni ce mai urmează,
Poate un cântec simplu, divin.

Luna e crudă, steaua spăşită,
Un suflet crede, altul e gol,
Nu simte nimeni ora smerită,

Doar timpul veşnic ca un obol.

Om pe o stradă, zid de iubire,
Un suflet cere, altul ia mult
Nu mai e lumea decât rănire,
Plecat-a cerul parcă demult.

Os de lumină, rai şi himere,
Un suflet arde, altul e zbor,
Nu mai am astăzi ceva a cere,
Dumnezeirea îmi este dor.
 

22 februarie 2011

LUMEA FĂRĂ MINE


MANIFEST PENTRU DEZROBIREA MEA


Imposibilă lume de lume,
Lanţuri grele mă ţin de mister,
Ce să am, ce să ţin lângă tine,
Când eu însumi sunt petic de cer.

Resemnat iscălesc testamentul,
Nu există nimic înapoi,
Îmi trăiesc cu nesaţiu momentul
Oboseala din hainele noi.

Prin livezi de ilogice vise,
Nu mai calc la cules de flori dulci,
Risipesc prin ruini interzise,
Un imperiu de rane şi fulgi.

Părăsit de boeme lactate,
Prin prăpăstii găsesc ce e viu,
Sanctuare şi lănci resemnate,
Şi un timp împăcat şi târziu.

Dumnezeu mă zideşte în ghimpe,
Cât trăiesc să plătesc cu suspin,
Glodul minţii întregi, suferinde,
Ce găseşte ascunsul divin.

Nu te vreau lume stearpă, postumă,
Circul tău este fals în decor,
Nu pricepi sunt pedeapsă şi humă,
Mă topesc între lacrimi şi mor.

Şi atât va rămâne o cruce,
Când un înger va spune ciudat:
El e dus în mister, la răscruce,
Nu mai plângeţi, de tot a plecat…

CITŢI MAI JOS POEMUL ÎNCHINAT MARELUI EMINESCU.

ŞANSA NOASTRĂ: ÎNVIEREA LUI EMINESCU!

Întâlnire cu Eminescu


Iubite frate Eminescu, iubite geniu fără leac,
Te regăsesc ca pe un astru în acest cinic, aspru veac.

Ce faci pe strada mea în noapte, de ce te-ntorci pe-acest pământ,
Acum când ţara e pierdută, acum când viaţa e frământ.

Ce crudă, tainică întâlnire, printre ruine fără soţi,
Tu redevii deşertăciune, sau un chimir pierdut la sorţi.

Mai bine rămâneai prin îngeri, în infinitul cel divin,
Să fi un sfânt ce îşi trăieşte oftatul sau surâsul lin.

Oraşul nu  mai are minte, ci doar un creier de import,
Sibiul plânge în cuvinte sau în iluzii fără rost.

Dacă trăiai acum cu mine, în aceşti ani fără ecou,
Din nou te-ar fi înfrânt românii, şi-ai fi redeveni erou.

Căci orice vers atrage sila, dogmaticii propun schimbări,
Şi alfabetizează sensul gramaticii  fără narări.

Ei fac din zâmbete scenarii de tragedii şi epurări,
Nu se gândesc că timpul zboară şi lacrimile ard pe mări.

E numai noapte, stinsă lună, iar calea e noroi frăţesc,
Ne-mpiedicăm cu gândul nostru de tot ce este omenesc.

Te rog iubite Eminescu, acum sub felinar de dor,
Întoarce-te în cerul veşnic şi du-ne rănile ce dor.

Şi spune-i Domnului că suntem o mână de poeţi pribegi,
Care murim cu disperare în fiecare zi întregi.

Şi cei mai dragi ne sapă groapa, şi cei  mai mulţi ne părăsesc,
Dar tu smerite Eminescu, redă-ne sufletul firesc.

Trimite-ne un strop de pace, puţină dragoste, consens,
Izvorul să ne fie plânsul de amintire şi de sens.

Şi dacă totul se cuvine, să fie moarte şi lumini,
Poemul meu te recunoaşte, poemul meu e cer senin.

21 februarie 2011

POEZIE PENTRU CEI CE AU APRECIERI DE POEZIE, NUMAI PENTRU EI...

Dorinţă de viaţă


Explodează mintea în himere,
Apa dă asediu în fântâni,
Trupul meu din sânge încă cere,
Un consens de ani şi săptămâni.

Visele nu mai au somn ci lacrimi,
Îngerii devin ei înşişi dor,
Sufletul mi s-a desprins de patimi,
Ce plăpând e timpul uneori.

Mările poftesc să se împace,
Valurile mor pe ţărm curat,
Pasul meu ambiguu şi tenace,
A ajuns un nufăr fără lac.

Copleşit, minţit de amintire,
Văd în ploaie rostul de a fi,
Şi o las să curgă cu smintire,
Poate din trecut mă voi trezi.

Ce povară, ce nonsens, ce viaţă,
O să fie iar furtuni pribegi,
Lasă-mi Doamne, încă-o dimineaţă,
Vino, mărturia să-mi dezlegi!

Mistuie un duh de nemurire,
Prea multă gâlceavă de absurd,
Rana mea e rană de iubire,
Ceasul meu e din vechime crud.

Copleşit de tot ce e uitare,
Mână mi-o ating pe flori şi cer,
Ce ciudat, ce simplu, ce mirare,
O clepsidră plânge în mister.

20 februarie 2011

DUMINICĂ SEARA


INIMĂ DE FLOARE

Am adus o floare în cetate,
Şi am strecutat-o tremurând,
Gardienii nu vedeau în noapte,
Că aduc un suflet de pământ.

Carnavalul zbenguia cetatea,
Lumea chefuia fără de sens,
Eu cu floarea îmi cercam dreptatea,
Trubadur de dor şi de consens.

Ce stindarde, ce plăceri haine,
Totul era zgomot şi deşert,
Şi un înger mă ţinea de vine,
Să îmi stâmpăr sângele din piept.

Auzeam febril o serenadă,
Şi un saltimbanc m-a întrebat,
Ce ascunzi sub mantia ta dragă?
Parcă ai o floare de mezat!

Mi-am lăsat privirea în hlamidă
Două lacrimi îmi curgeau argint,
Era noaptea cea mai infinită,
Era timpul cel mai ostenit.

Am ajuns cu floarea mea acasă,
La icoană am căzut rănit,
Sângele mi se urnea sub mască
Şi curgea umil, desăvârşit.

Mi-am adus aminte că o spadă,
S-a înfipt în trupul meu slăbit,
Când fugeam cu floarea mea cea dragă,
Prin cetate ca un amăgit.

Dar, ca o lumină fără ceaţă,
Din icoană, doi ochi m-au privit:
Mulţumesc copilul meu de viaţă
Floarea ta, e dar desăvârşit!

19 februarie 2011

Între front şi lumini line




Să vă dau ştiri despre mine,
sau despre concertul cenaclului meu?
buletin de pace sau de război?
Nu ştiu dacă acum e cazul,
pentru că iarăşi,
în generozitate iubirii voastre ciudate,
o să-mi aduceţi aminte de sacerdotul meu neîmplinit,
de canoane, de voi cei drepţi,
de ce mai scrie prin cazaniile mânăstirilor din gloduri,
şi eu am să vă răspund:
Ştiu, dar mai presus de tot
sunt poeziile mele!


Astă seară mă gândesc că sunt un altfel de profan,
care a îndulcit cerul cu vise de iubire,
şi de aceea scriu liturghisind în ode,
în inimi,
prin tranşeele pe care se aşteptă
să cadă o dinamită de dragoste,
pe acest pământ unde,
iubirea nu mai înseamnă decât un război
şi un fitil aprins de chibritul insolenţei.


De mâine voi fi eu însumi cenuşă,
o dată cu cartea mea Lumină Lină,
în care veţi avea prilejul să vă regăsiţi,
să vă răzbunaţi pe tăcerea mea,
exprimată înadins în versuri,
să descoperiţi că atât eu,
cât şi editorii mei,
nu cunoaştem sacra limbă română,
pe care,
desigur,
voi o cunoaşteţi din scoarţă în scoarţă,
pentru că îi răstălmăciţi zilnic înţelesurile.


Şi dacă poezia mea înseamnă iertare,
înseamnă că veţi renga ortografia,
adică penetul,
şi veţi aprecia doar zborul,
dincolo de seninul şi fumuriul propriului cer,
în care poet scrie în lacrimi,
versetele încisive,
ale dreptului de a fi poet!


E noapte,
cenaclul lumină lină încă arde,
deşi vântul suflă puternic,
din gurile pasionaţilor grăbiţi să ne dea
spre moarte estetică şi spre desfinţare,
în numele propriei lor iubiri,
în numele propriei lor ortodoxii,
în numele încurajului de a fi îngeri până la capăt.


Şi pentru că,
totuşi,
poezia mea rămâne mai presus de toate,
vă spun doar atât, ca o ultimă cortină care cade,
ce anunţă că viaţa merge mai departe,
 iar poezia odată cu ea:
Lumina rămâne speranţă
scăldată de ultimul brio,
şi ca să fim siguri vă spunem:
Şi la revedere,
şi adio...

18 februarie 2011

Repetabil senin
poezie în amintirea bunicilor

Şi pe pământ revine împăcarea,
Iertările se dau din doi în doi,
Ne pregătim să regăsim cărarea,
Iubirea de părinţi în lacrimi noi.

Bătem în noapte pe la poarta veche,
Şi vântul face gândurile reci,
Ce dor de om, de pace, de pereche,
Şi de un drum ce ţine până-n veci.

Nu am cuvânt să spun o vorbă bună,
Şi ca un mut mă simt o frunză grea,
În noaptea vieţii fără vis şi lună,
Cad pe pământ şi nu găsesc o stea.

Căci poarta casei a rămas închisă,
E dusă amintirea în dureri,
Avem iubirea tristă, înterzisă,
Şi pe deasupra rele şi tăceri.


Aş vrea să se întoarcă zilnic mama
Să spună cum stau îngerii la geam,
Şi prin nămeţi să râd când vine tata,
Cu daruri dulci primite de la neam.

Of ce posibil şi deşert tezaur,
Să nu ai tu un petic de mister,
Când munţi păcii s-au golit de aur,
Şi ne e dor de zâmbete şi cer. 

Şi pe pământ e rug şi arde timpul,
De prin icoane sfinţii ne iubesc,
Strămoşii ne restituie seninul,
Ca să salvăm frumosul omenesc.

P.S.: O rugăminte...
Dacă mai aveţi puţină vlagă, dacă nu vă e greu să spuneţi ceva, dacă v-am convins că dorul înseamnă veşnicie,
 vă rog frumos să îmi trimiteţi pe email posibile comentarii, aprecieri sau teme pentru alte poezii.