BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

30 ianuarie 2011

PĂRINTELE NICODIM BUJOR A PLECAT ÎN CER!

PĂRINTELE NICODIM BUJOR A PLECAT ÎN CER!

Părintele Ieromonah NICODIM BUJOR, cel care a scris Acatistul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica.

ORA 21 CERNICA

LA ADORMIREA PĂRINTELUI NICODIM

Şi moartea a ajuns ca o poveste,
Pe nici un dor nu poţi să o mai schimbi
Un telefon, o voce şi o veste,
 Că Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Rămân cutremurat oprind apelul,
Nu mai găsesc nici loc de stăruinţi,
De parcă mi-am pierdut în noapte zelul
Când Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Aş vrea să plâng, dar nu pot nici a geme,
Din nou e moarte pentru cei cuminţi
Şi dăruirea pare a se teme,
Căci Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Cât a trăit noi n-am stiu ce-i viaţa,
Şi unii au fost cinici şi smintiţi,
Când le spuneam că-i bună dimineaţa,
Iar Nicodim vorbea cu cei mai sfinţi.

Şi vorba lui era blândeţe caldă,
Povaţa sa o floare de credinţi,
Iar ascultarea multă şi reală,
Prin care Nicodim vorbea de sfinţi.

Măicuţa îl iubea cu bucurie,
Căci se trudea cu post şi stăruinţi,
Ca rugăciunea lacrimă să-i fie,
Iar Nicodim credea mai mult în sfinţi.


Chiar Sfântul Calinic îi da de ştire,
Cum dăruirea cheamă umilinţi
Şi ea rămâne pace şi iubire
Să simtă Nicodim pe cei mai sfinţi.

Acum e prea târziu să scriem versuri,
Mai bine, mai firesc să-mbătrânim,
 Să estompăm a lumii vii eresuri,
Când Nicodim e sânge pentru sfinţi.

Te las părinte să ne cânţi durerea,
Acum tu pleci rănit din cei răniţi,
Dar ai găsit în ceruri învierea
Tu, Nicodim întâiul între sfinţi!

Hoinarul din inimi



Vă mulţumesc celor care aţi fost cu mine la Cenaclul Lumină Lină în această seară frumoasă. Omagiu celor ce m-au uitat cu drag. Bucurie celor care le-am fost, le sunt şi le voi fi mereu hoinar în inimi. Şi o singură dorinţă: Să nu confundaţi circumstanţele mele de dor, cu declaraţii de omenească iubire. Eu iubesc divin şi vă aştept în cer!

Vedeţi ce hoinar pe pământ,
mai cântă să fie de bine,
îl vezi, îl auzi, în frământ
prin graţii şi zile senine.

Hoinarul acesta sunt eu
şi strada îmi este căminul,
poporul mă cheamă mereu
să las întru inimi seninul.

Nu am nici un loc pe pământ,
prin munţi o să-mi vărs oseminte,
dar eu sunt al vostru cuvânt
ce cântă în inimi fierbinte.

Vedeţi că sunt om de cuvânt,
nu am circumstanţe hidoase,
propun însă alt legământ
să facem din inimă case.

Şi-n ele s-aducem mereu
pribegii ce cântă în târguri,
să pot să-mi găsesc chiar şi eu
în sute de inimi descântul.

Şi nu vreau descânt emotiv,
nu faceţi din mine o roză,
destul că sunt greier naiv
şi-n inimi m-aşez ca o poză.

De vreţi să mă puneţi la dor
lăsaţi-mi măcar o trăire,
să simt că am dreptul să mor
şi-n inimă sfântă iubire.

Că mulţi m-au uitat înadins,
a lor le va fi amintirea
şi astfel eu cânt şi învins
pe inimi să plângă simţirea.

29 ianuarie 2011

Simplitate în beznă



E sâmbătă seara şi preţ de câteva minute a fost luat curentul în întregul cartie. Noapte sublimă. M-am reîntors în copilărie, în serile de naive de pace şi prea plin de lumină...


Haideţi să trăim naiv,
fără de curent electric
şi în noapte tranzitiv
să simţim ceva eteric.

Puneţi lacăt pe reşeu,
pe televitor sechestru
şi doar noi şi Dumnezeu
să fim peste ce-i terestru.

Să avem doar sobe dulci,
lemnele să dea căldura,
ca nişte smerite rugi
care mângâie uzura.

Lampagiilor din loc,
să le dăm o vişinată,
ca să nu mai pună foc
peste lacrima curată.

Ca Adam prin nopţi ce dor
fără gânduri şi lanternă
pe la lumânări de dor
să simţim pacea eternă.

Pe la 22 şi-un sfert,
să dormim şi noi ca lumea
 pustniciţi într-un deşert,
care a simţit minunea.

Şi pe pernă înadins,
să stropim o lăcrimare
noi cei care am învins
modernismul din dotare.

Bezna să ne fie leac
şi doar stelele să ardă,
haide lume, haide veac,
simplitatea să se vadă.

Gând de iarnă



Să mă întorc din când în când în munte,
Să redevin sihastrul plin de dor
Şi de la ceruri să cobor o punte
Divinul să irumpe în decor.

Pe circumstanţe de tăcere blândă
Un miel să ţin în braţe ca descânt,
Lumina să se facă mai profundă
Şi să coboare lin către pământ.

O cruce să dezgheţ din mărturie
Pe ea să scriu cuvinte fără preţ,
Iubire, împăcare, bucurie,
Şi mulţumire fără de dispreţ.

În peşteră să stau cu amintirea,
Acest tovarăş plâns de amăgiri,
Şi să-i arăt că i s-a dus menirea
Din vremea când pofteam către pliniri.

Din ochii să mi se scurgă nemurirea,
Cu mâna dreaptă să presar un crin,
Iertarea să îmi fie dăruirea
Şi s-o trimit în lume fără chin.

Şi peste toate, firea să iubească
Cu lacrimă şi milă omenească.

28 ianuarie 2011

Copilul şi Cerul

Pe la stinsul nopţii, când revine darul,
un copil se-aşează vesel în fereşti
şi priveşte cerul, copleşind hotarul,
întrebându-şi mintea: Ce e după cer?

Vede stele, lacrimi, întuneric, suflet,
poţi s-atingi sublimul dacă îţi doreşti,
dar, rămâne totuşi o dilemă-n cuget
Ce se-ascunde oare, după slăvi cereşti?

Nu are probleme, cum mai au adulţii,
Dumnezeu există, şi e bun şi lin,
treaba lor de spinoasă, ce discut oculţii
Dar copilul cere un răspuns senin.

Trebuie să vadă, trebuie să ştie, 
ce se-ntâmplă seară când din pat frumos
sau de la fereastră o lumină vine
să-i absoarbă ochii ca-ntr-un vis duios.

E sublim sau soartă, e o taină vie, 
ce o fi prin ceruri, după cer şi cer?
Îngerii minunii ce fac din vecie,
sunt ei înşişi cerul, sau un blând mister?

Obosit de gânduri, ca o stea perenă, 
iată îl ajunge somnul cel mai scump,
iar copilul simplu se retrage-n pernă
fără întrebare, fără de răspuns.

Face cruce dreaptă şi o rugăciune,
spune ce e bine: Noapte bună cer,
nu cunosc sublimul ce ţi se cuvine
dar mă simt eu însumi un puţin de cer!  


26 ianuarie 2011

Repetabilă iubire


Dragii mei scumpi părinţi, am o seară de pace,
cum de mult n-am avut, de când timpul îmi zace.

Şi mi-am zis cu frământ, plin de dor şi simţire,
să vă scriu un cuvânt, să vă fie de bine.

Poate nu e un leac, şi e doar cutezanţă,
dar primiţi-mi vă rog, acest cânt de speranţă.

Pentru voi nu am timp şi nici vorbe de suflet,
le-am dat lumii plângând cu surplus de răsunet.

Pentru voi nu am leac şi nici ode mărite,
prin pustii le-am vărsat fără gânduri smerite.

Am crezut că e mult să adăpi omenirea
cu poeme de cer care cântă simţirea.

Şi am scris cu nesaţ, ca o cruntă furtună,
să se bucure mulţi de a vieţii cunună.

Lumii însă nu-i poţi descreţii resemnarea,
ea priveşte în gol şi îşi stinge mirarea.

Iar atunci, când am fost ca un soare pe ape,
am simţit ce străini îmi sunt cei de aproape.

V-am uitat sfinţi părinţi, v-am uitat cu durere,
nu am fost decât om care uită şi cere.

V-am uitat dragi părinţi, socotind că iubirea
e mereu un aprins care iartă rănirea.

Nu v-am dat nici un dor, nici poem de virtute,
doar tăcere şi vânt peste lacrimi căzute.

Undeva într-un colţ, de durere spinoasă,
voi cereaţi să fiu viu lângă crucea duioasă.

Şi în nopţi de tumult, când stau îngeri în milă
vă rugaţi să v-ascult, şi să nu mai am silă.

Ca o zestre mi-aţi pus conştiinţă de sânge
să fiu om pentru om, unde dragostea plânge.

Sfaturi blânde mi-aţi dat, să nu cred în cei darnici,
căci devin prea uşor, resemnaţi şi tiranici.

De la lume nu poţi să culegi infinitul,
limitaţi sunt cei buni şi cei răi pierd zenitul.

Mă vedeaţi cum exult în prea plinul luminii,
cum doream să mut munţi pe altarul  jertfirii.

Şi cu vorbe de duh, implorându-mi firescul,
voi mai mult m-aţi oprit să ating Everestul.

Căci de fapt, din vecii nu există splendoare,
iar cei sfinţi sunt un gol şi un fluviu ce moare.

Cât trăiesc, prigoniţi îşi primesc hăituirea
şi doar cei mai haini întîlnesc împlinirea.

Astăzi, iată vă cred căci îmi văd neputinţa,
sunt un cer fără cer, care plânge credinţa.

Dragii mei, vă iubesc, în cuvinte de suflet
şi vă cer să-mi iertaţi ce-am avut întru cuget.

Pe pământul de chin vă doresc bucurie,
să simţiţi mai divin ce e vis şi trăire.

Cât trăim, cât plătim, cât mai suntem aproape,
nu putem să lăsăm un oftat să se-ngroape.

Şi chiar dacă avem şi rănire şi sânge,
acest dor de părinţi nu se poate constrânge.

El e plus infinit, contemplaţie sfântă,
biruinţă de rai peste tot ce se-ntâmplă.

Fie multe furtuni, fie nopţi fără stele,
bunii mei, dragi părinţi vă dau visele mele.

Şi atâta cât pot prin condei şi smerire,
iscălesc pentru veci, sunt un fiu de iubire.

25 ianuarie 2011

De veghe în noaptea infinită...

 Uneori ne dorim mai mult nesfârşitul nopţii decât crudul dimineţii. Poate şi pentru faptul că lumea e o iluzie, cu răutăţi şi pipernicite iubiri. Iar noaptea, divinul, pe cărările rugăciunii, la veghea unei lumânări, pare o cale infinită spre desăvârşire şi sfinţenie.

Dacă somnul ar fi o fântână,
iar visul ar cerne uşor,
aş simţi că e rost să rămână
cântul meu în tăcere de dor.

Dar în noapte iluzia creşte
flămânzită de cer şi mister
şi în mine lumina soseşte
ca un flutur divin de eter.

Poftă mare şi grea cutezanţă,
să te-ncrezi în uitate trăiri,
Dumnezeu să îţi fie speranţă
şi tovarăş de albe simţiri.

În psaltiri să îţi legi infinitul,
să alegi acatiste cu mir,
ca să pierzi înadins răsăritul
şi s-atârni de sublim cu un fir.

Vin din boli conştiinţe sumare,
să-mi citească poeme de duh,
of, ce plagă, divină, amară
să trimit necuvinte-n văzduh.

Să se râdă de mine toţi şerpii
care muşcă cu rod, veninoşi
şi să dau conţinut în imberbii,
ce transpiră din dinţi fioroşi.

Iată picur de sânge cum curge,
ochii mei văd un verde aprins,
deşi iarna e crudă şi plânge,
sunt ostatic şi poate învins.

Dar îi iert din prea plinul iubirii,
pe acei ce beau fiere şi vin,
căci, de fapt din mirarea rănirii,
eu cuminec şi îngerii lini.

Mă gândesc că e lumea târzie
şi-n fântâni nu mai este prea mult,
lacrimi blânde vorbesc de vecie,
cum a fost la-nceput, de demult.

Şi aşa în imensul de noapte,
în genunchi la icoane adorm,
să devin un firesc, cât se poate,
o fântână de pace şi somn.

24 ianuarie 2011

Încă ninge din iubire

Încă ninge din iubire

Încă ninge şi e milă, încă ninge şi e bine
încă ninge amintirea iernilor ce nu mai sunt,
orologiul bate mistic şi anunţă tot ce vine,
faceţi oameni de zăpadă cât mai sunteţi pe pământ.

Fiţi copiii, uitaţi prezentul, păsuiţi acestă lume
care pune doar condiţii indecente de destin,
joaca să vă dea iertarea, prin nămeţi să vă îndrume
şi prin pârtii de iubire, să simţiţi ceva divin.

Iată, am eu însumi pace, de când ninge cu putere
nu mai văd ameninţarea celor ce m-au hăituit
mi-am făcut din vis cabană de speranţe şi de miere
iar la soba dăruirii beau un lapte infinit.

Ninge şi tăceri mă-ngroapă, ninge delirant prin gânduri
fac metanie la doruri, fac metenie la cer,
văd doar îngeri întru lacrimi şi luceferi în suspinuri,
totul este împăcare,bunătate şi mister.

Ninge pentru voi prieteni, ninge ca să nu ne ardă
tot ce dă maturitatea în poveri fără simţiri,
ninge că e loc de iarnă, ninge ca să nu se vadă
cum trăieşte continentul plin de ură şi răniri.

Ninge pentru veşnicie, ninge pentru sfinţi şi lacrimi
ninge pentru puritate, ninge ca să fiţi mai buni,
ninge să iertaţi din suflet, pe acei care din patimi
nu au loc nici de ninsoare, nu au loc nici în cununi.

Rugăciune pentru dorul umil

Aş vrea să fiu Iisuse, un firicel de iarbă,
să mă sărute iarna cu lacrime de cer
şi fără de iluzii, şi fără nici o zarvă,
să simt smerit lumina din tot ce e mister.

Aş vrea să fiu Iisuse un flutur care cântă,
cu dor şi resemnare în iernile de ger
să uit ce e durerea, să uit ce se frământă,
în sufletul de patimi, când nu mai am puteri.

Aş vrea să fiu Iisus, o floare ce suspină
şi îmi doresc să vină acele primăveri
când soarele e rege şi lacrima divină,
un zâmbet ce alungă prea multele poveri.

Aş vrea să fiu Iisuse, chiar îngerul iubirii,
să duc în case triste un semn de însoţiri
altarul să îmi fie, chiar plinul dăruirii,
să las secunde albe de pace în trăiri.

Aş vrea să fiu Iisuse, o lacrimă cuminte
acolo unde plânsul este un râu duios
să nu mai am dorinţe, să nu mai am cuvinte
Decât jertifrea blândă în tot ce e frumos.

23 ianuarie 2011

De câte ori iarnă



Nu am fost bun la matematici
Şi nici sublim la geometrie
Dar iarna aceasta fac gramatici
Cu visele ce or să fie

Poftesc să număr omenirea
În litere şi nu în sume
Să îmi cunosc nemărginirea
În nume proprii şi comune

Pe portative şi caiete
Între dileme de simţire
Să pun un plus între cuplete
Şi minusuri la geografie

Să-şi lase lumea pe pătrate
Măcar o lacrimă şi-o milă
Platonice de rod păcate
Să le dezleg pe stricta filă.

Apoi ca dascălul temeinic
Să trec cu roşu resemnarea
În note, simplu, autentic,
Care aduc spre rai cărarea.

Şi să încep abia la urmă
O socoteală cât o viaţă
Pe fosta mea ajunsă urmă
Să vă găsiţi din nou speranţă

Când unul pune plus la altul
Cei doi să fie liturghie
Al treilea să dea înaltul
Treimii care o să fie.

Şi niciodat să punem cruce,
Parazăpezi la bucurie
Să nu ne-ngheţe la răscruce
Iubirea plină de iubire.

Căci la creştini e ca în viaţă
Din matematici pleacă totul
Şi doar acel ce nu învaţă
Îşi pierde sufletul şi rostul.

Iar lecţia e o ninsoare
De fulgi nenumăraţi în fire
O jertfă care altfel doare
Dar e o sumă de iubire.

22 ianuarie 2011

Cină de dor
Să scriu pentru zâmbet? Poate vă doriţi să fac acest lucru mult mai des. Dar inima mea este ea însăşi o lacrimă, care şi în rai va fi tot o curgere de iubire. Când mă gândesc că Maica Domnului, plânge în rai pentru liniştea noastră, nu mă întrebaţi de unde am atâtea lacrimi sau atâta zâmbet...

Cu ochii în rai

Curge râul, arde cerul,
milă verde, loc frumos,
ochii mei aduc misterul
Iată ce destin duios!

Cântă pacea, vine luna
iarăşi ninge, ce mister,
ochii mei primesc cununa
Iată, tot ce pot să cer!

Ziuă lungă, noapte caldă,
îngeri pleacă, îngeri vin,
ochii mei în dor se scaldă
Iată, ce sublim divin!

Taină plină, leac pe suflet
am ajuns în rai şi tac
ochii mei devin un cuget
şi în lacrimi se desfac!


Din sine spre cer

Ce suflet cald, ce înger care iartă,
mărturisesc că nu mai am nimic,
şi am ajuns fiorul de la poartă,
un gând ce peste ceruri îl trimit.

Splendorile îmi fac acum cunună
un stol de lacrimi se foiesc prin dor,
trei sfinţi într-o speranţă ce-mi adună
aceste nopţi de gânduri care dor.

Minuni pornesc pe văi de remuşcare
unde îmi eşti simţire din adânc?
Pofteşti de mult să nu mai ai cărare
şi să devii un nimb peste pământ.

Dar tu eşti vânt de milă şi de fluturi
te risipeşti ca pacostea pe ceas,
şi din nimic te resemnezi pe scuturi
în oastea insuregenţe ce-a rămas.

Pe valea crizei tale stă iubirea
acest copil ce l-am născut din flori
iluzia ce mi-a lăsat privirea
într-un surplus de versuri şi erori.

Tu chiar nu vezi că morţii îmi fac semne
şi că cei vii prin tumbe mă ucid
că au adus şi funie şi lemne
pentru onorul crud de genocid.

Căci moartea mea înseamnă holocaustul
nu unui duh ce scrie fără preţ
ci un aprins ce va crea dezastrul
atâtor înţelesuri de dispreţ.

Deci, nu te ard cu fierul împăcării
mă simt mai bun în răni decât în stea
La noapte curge sângele mirării
şi te ador, căci eşti speranţa mea.

Of, dor de cer, ce ai de fapt iertare
cum plângi zâmbeşti pe visul cel naiv,
tu nu-nţelegi că este apă mare
într-un firesc prea lesne permisiv.

Tu nu gândeşti că muntele nu cântă
iar Dumnezeu nu are scări spre mit,
doar un colind ce altfel se frământă
în somul său de os desăvârşit.

Şi ca să vezi că totul e iubire
te las acum să-mi fi şi rug şi cer
smerenie şi patimă de fire
lumină ce se-ascunde în mister.

Lângă cerul meu


Mai poţi ierta Hristoase, atâta nebunie,
o lume fără Tine, o lume fără sens
Ce s-a întâmplat cu viaţa, ce ar putea să fie?
că astăzi doar uitarea se strânge în consens.

Făţărnicie nudă şi ploi de neputinţă
ne înconjoară soarta din orice loc simţim
Ticăloşia morţii îşi ia din toţi fiinţă
Ce ne aşteaptă mâine şi oare ce vom fi?

Cum a uitat de Tine, de rănile iubirii,
de plânsul de pe cruce, de chin şi de calvar?
Această omenire cu viforul trăirii,
mereu dispus la rele şi la destin amar.

Presimt fatalitate, că nu e loc de bine
Presimt singurătate în dorul tău sublim
şi vei trăi durerea în lacrimi şi în sine
şi vei simţi cuvântul întors într-un suspin.

Aş vrea să stau cu Tine, să nu mai plec prin jale,
cărările planetei să-mi fie doar un vis,
Căci nu există viaţă, căci nu există cale,
şi ce e fără Tine e noapte şi abis.

Doar Tu eşti drumul singur şi plin de împăcare
tovarăş de cunună, prieten, frate, tot,
şi lângă Tine Doamne e bucurie mare
Lumină, dăruire, speranţă, suflet, rost.

Şi ca un gând de cremen, îţi dau o mărturie,
Promisiune sfântă că voi uita senin,
Tot ce a vânt în lume şi patimă târzie,
Deci lasă-mă Hristoase să te sărut divin.



19 ianuarie 2011

Ultimul izvor de dor




Între poveştile de munte,
acolo unde vise plâng,
un mic izvor cu dor pe frunte
îşi face loc peste pământ.

El curge lin ca o iubire
şi timpul îl frământă mut,
iar Dumnezeu într-o şoptire
îi aminteşte de trecut.

Cum a ieşit din piatră seacă
în ziua naşterii de foc,
iar ursitoarele din treacăt
iau prevestit un blând soroc.

Să fie plin de lacrimi sfinte,
la el să plângă îngeri buni,
când vor cerca în necuvinte
un dor de cer şi de minuni.

Şi de atunci izvorul este
el însuşi, veghe şi destin,
iar îngerii îl cred o veste,
sau o mireasmă de divin.

Povestea lui nu este nouă,
se tot întâmplă prin păduri,
când viaţa trece ca o rouă,
fără speranţe şi măsuri.

La apa sa mi-a dat simţirea
cuvânt frumos ca să vă scriu,
să vă răsfăţ cu drag trăirea
deşi mă simt şi eu târziu.

Căci timpul lui şi-al meu e pace
şi pare dus prin văi de rai,
acolo unde chinul tace
în flori de mir, în flori de mai.

Trăim divin, ca o lumină
ce-şi frânge raza în adânc,
iar apa lui este divină
iar plânsul meu este plăpând.

Îngenunchiaţi pe amintire
mai facem zboruri tinereşti,
să ne-amăgim a noastră fire
că suntem vise îngereşti.

Şi îngeri ne fac metanii,
iar oamenii ne uită lin,
aceasta-i lumea fără danii,
acesta-i preţul cel hain.

Dar noi pornim, tot mai departe,
stingheri în tot ce e firesc,
ceva de lume ne desparte,
poate tumultul omenesc.

Găsim frumos desăvârşirea
pe maluri veşnice de gând,
izvor sunt eu, iar el iubirea
ce se smereşte pe pământ.

18 ianuarie 2011

Când lacrima doare



Sihastrul întâlnit în miez de munte,
Cu suflet m-a privit şi cu iubire
Şi palma sa m-a mângâiat pe frunte:
Părinte, ai un plin de amintire!

Nu te-am văzut, nu îţi cunosc ursita,
Ştiu doar atât că eşti poveste tristă,
Că alţii ţi-au dorit mereu ispita,
Lumeştii tăi creştini care există.

Tu eşti un of poftind o gloată caldă,
Cu fii de suflet fără de viscere,
Dar viaţa lor e crivăţ ce se scaldă
Între plăceri, tumult şi alte rele.

Ce vrei cu ei, e prea mult pentru astăzi,
Nu-i vezi ce cruzi şi venetici fac plângeri,
Iar între dânşii sunt poftiri, emfază,
Ca un comerţ de rane şi de sângeri.

Crezi încă mult că lumea e o roză,
Cu ei să faci cunună de iubire,
Comunitate blândă ce adoră
Sfinţirea păcii, leac de bucurie.

Te-au judecat, cum au putut mai bine,
Au fost cu tine cât le-ai dat bineţe,
Dar ca un sânge tulburat în vine
Ţi-au ignorat cuvântul tău de lege.

Ce caractere pot de fapt să fie,
Ce rugăciuni îşi fac în miez de noapte?
Nu-i vezi cum se frământă în neştire,
Să-ţi dea ei lecţii de iubiri şi şoapte?

Nu mai cerca să ceri la ei iertare,
Căci cei mai mulţi o să-ţi aducă jalea,
Contrariaţi de dorurile tale,
Ortododocsindu-şi cu mândrie calea.

Şi cine sunt la urma urmei dânşii?
 De ar trăi credinţa ar fi lacrimi.
Tu nu-ţi dai seama ce se află-ntrânşii?
Un schimb frivol de zile şi de patimi.

Acum că te-am găsit în dor de munte,
Eu ştiu că Dumnezeu ţi-a dat o rază,
Şi ai să treci de faptele mărunte,
Să-i uiţi pe cei ce totuşi or să cadă.

Curând vor plânge mulţi din amintire,
Se vor căi de gândul lor bicisnic,
Dar, vai, va fi târziu pentru simţire,
Şi pentru ce e bine şi idilic.

Te-ntoarce acum şi spune-le într-una,
Că au pierdut examenul simţirii,
Că niciodată turma nu e una
Când cei mai mulţi pierd roadele iubirii.

Sihastrul întâlnit în miez de munte,
Cu-mbrăţişare mi-a lăsat seninul
Şi mâna lui îmi pare tot pe frunte,
Întemeindu-mi pacea şi divinul.

17 ianuarie 2011

Suflet şi lumină


În noapte o lacrimă veghează lângă candela aşteptării. E ora la care îngerii ce vestesc dăruire, coboară pe la casele cuprinse de întrebare ca să le liniştească răspunsurile. Înmiresmat de seninul unei flăcări de lumânare, îmi răscolesc cuvintele, le aşez într-o ghirlandă de pace şi vi le dăruiesc ca pe o ultimă soluţie, pentru a înţelege cine sunteţi de fapt şi cine sunt...

Lumină ce aprinzi candoarea,
în casa mea înfrigurată,
primeşte-mi mila şi mirarea,
şi fii mereu înduioşată.

Pe trunchiul tău de ceară sfântă,
ce se topeşte în jertfire,
eu văd ceva ce se întâmplă
un tremur galben de iubire.

Şi noapţile nu mai pare noapte,
doar clipe blânde şi trecute,
icoanele îmi par doar şoapte,
când tu le luminezi tăcute.

Iar legănarea veghei tale,
aşa cum face unduire,
când eu respir cu dor şi jale,
îmi pare vis de nemurire.

Credinţa te-a aprins sfioasă
pe crucea mea fără-nsoţire, 
lumină caldă şi frumoasă
singurătate şi dorire.

Şi îngeri de-aş avea la masă,
copii de cer şi soli de pace,
nu mi-ar lăsa nimic în casă,
decât o lacrimă ce zace.

Căci nimeni nu-mi cunoaşte leacul
atunci când plâng şi vreau rostire
şi nu pot înţelege veacul,
tu eşti lumina mea de de fire.

Îţi spun mereu că eşti o floare,
prea te doresc în colţ de milă,
să-mi fii tu însăţi întrebare
şi un răspuns fără de silă.

De-aceea arzi şi arzi sublimă,
lumină lină pentru mine
şi-mi faci cântarea mai senină,
 iar versul plânge lângă tine!

Joc de litere şi pace

Poemul meu de plină mărturie,
o mică vrabie ce tremură în palme
poate de mâine va putea să fie
un zbor, un zâmbet, peste munţi de drame.

Folosul vorbelor ce au şi milă
atunci când ele murmură prin gânduri
Nu vreau să le simţiţi ca o idilă
ci ca un braţ de flori uitat pe rânduri

Nu e normal că şoimii voştrii tandrii
aceste vietăţi ce au cultură
doar când e interes de plin şi patimi
să mi-i trimiteţi plini de răni şi ură.

Ceva blestem tot vă-nsoţeşte plânsul
căci un poem atunci când vă iubeşte
el este cer ce şi-a poftit pământul
să se prefacă în uimiri terestre.

Aşa că vă răsfăţ nedumerirea
incertitudinea îmi este jocul
şi eu scriu versuri lăudând trăirea
şi voi vă căutaţi mai mult sorocul. 

15 ianuarie 2011

Odată, acum, mereu

Nu sunt nostalgic de dragul nostalgiei... Dar, am îngerul meu, pe care îl preţuiesc, mai ales pentru propria sa insistenţă, aceea de a vrea să mă facă mai fericit decât sunt...

   Nu ştiu ce să mai spun. Îmi vine totuşi un  gând... Odată, una dintre credincioase, pe nume Mirela Negrilă, mi-a făcut un mare bine spunându-mi: "Părinte Cătălin, poezia ''CE DOR MI-E DE CERURI'', aşa cum este ea scrisă şi cântată de dumneavoastră este peste multe alte poezii. Tind să cred că peste ea nu mai există nimic...'' Ce frumos! Şi, de atunci, am tot scris, parcă mai cu osârdie şi cu mai multă dăruire despre dorul de ceruri...
Voi ce spuneţi? Să mai scriu?


Odată, acum, mereu

Bună seară lacrimă de pustnic,
dorul meu smerit în rugăciuni,
musafirul meu de chin lăuntric,
Bine ai venit între cununi!

Maica Sfântă te-a trimis la mine,
doar aevea sau ceva mai mult,
să mă-ntrebi cu frământări divine:
Cum pot eu pe veci să te ascult?

Nu mă prea pricep să stau de vorbă
cu un înger ce oftează lin,
mai degrabă aş fi rug şi sobă,
carburantul nopţii să-l termin.

Căci în noapte îmi plătesc simţirea
cu o ceară ce se scurge sec,
din lumina ce îmi dă trăirea
că nu sunt un suflet la înec.

 Nu am replici şi minciuni spumoase,
că sunt singuratic şi vuiesc,
doar un somn de oseminte roase,
căci sunt plâns în visul omenesc.

Nici nu pot lăsa în casa-mi tristă,
să se faca sindrofii de zbor
şi ignor pe cei care insistă
să-mi devină tremurat fior.

Şi de aceea îngere sau floare,
sunt balanţă între plus şi gol,
un surplus de viaţă care doare,
când tu te retragi din propriul rol.

Poate că e mult ce cer din tine,
să îţi laşi orgoliul de lumini,
să devii un sânge fără vine
şi să curgi în tot ce am suspin.

Nu mai fă metanii, matematici,
propria morală de cuvânt,
fii iubire, plin în singuratici,
o icoană scumpă de pământ.

Şi din răni îţi spun ca o minune,
din acest cernit şi alb mister,
lângă tine vin să se adune
sfinţii patericului din cer.

 Iar acum, în crini de miluire,
eu tresar şi scriu, milos, mereu,
Noapte bună, înger de iubire.
floarea mea de dor şi Dumnezeu!