BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

31 august 2012

A VENIT TOAMNA! CU CE NE SUNT INIMILE ACOPERITE?

RĂSPUNDEŢI PE: dumitreancatalin@yahoo.com
O sintagmă prea des uzitată: Iubirea „mea”!


Nu! Nu destinaţia este o soluţie pentru viaţă. Ci însăşi drumul pe care mergi este cel mai frumos lucru. Suntem prea slabi şi ne mândrim cu destinaţiile la care am ajuns. Sau spre care tindem. Aiurea. Nimeni nu a ajuns la nici o destinaţie. Noi suntem doar visătorii destinaţiilor. Cei care ne folosim de pretexte ca să evaluăm ratările destinaţiei noastre.
Şi mie îmi vine de multe ori să plec. Dar, unde să mă duc? De ce să plec? De cine să scap? Căci de noi înşine şi de problemele noastre nu scăpăm niciodată. Iubirea ancestrală, călugăria, căsătoria, ce sunt altceva, decât simple schimbări de decor. Destinaţii care, odată găsite, ne mulţumesc  şi apoi ne dau lupte.
Ştiu un adevăr. Într-o ceartă niciodată nu te cerţi cu „adversarul”. Te cerţi cu tine însuţi. La fel cum într-o iubire MAI LUMEASCĂ, niciodată nu îl  iubeşti doar pe cel pe cel ce îl iubeşti. Iubeşti poate şi în în funcţie de tine şi scopul tău. În fapt, la urma urmei este doar „iubirea ta”. Doar Hristos a îndrăznit să zică ceva mai mult. Şi a plătit. Concluzia: Drumul rămâne interesant…

ILUZIE DE TOAMNĂ



E un tren la noapte, se încheie toate,
O să plec cu munţii în singurătate,
Nu mai pot în lume, voi abandona,
Voi avea în munte, doar tăcerea mea.

Trenul care pleacă, e un tren ce doare,
Are în vagoane, lespede uşoare,
Nu încap surplusuri şi bagaj întreg,
Unde pleacă însă n-aş putea să merg.

Prea multă spoială pentru despărţire,
Lumea aceasta veche are solzi în fire,
Şi îmi pare viaţa un nebun ascuns,
O problemă crudă fără de răspuns.

Despre mine mâine va ieşi un mit,
Se va spune tragic ca  m-am răvăşit,
Că la despărţire nu am spus adio,
Şi-am crezut că lumea o voi regăsi-o.

Dar mi-e mult de toate şi mi-e greu cu lacrimi,
Prea se face silă de prea multe patimi,
Un bilet de clasă şi un dor aşteaptă,
Poate chiar o lume, fie şi cealaltă.

Doar Măicuţa ştie blânda mea pornire,
Că de fapt e pace şi nu despărţire,
Şi acolo unde eu am să mă duc,
Nu e nici o teamă, nu e nici un truc.

Trenul care pleacă, e un tren de jale,
Pleacă, pleacă, pleacă, pe smerita cale,
Hai lăsaţi batista, nu îmi faceţi silă,
Nu cerşiţi speranţe şi nu cereţi milă.

Vă voi da o veste când voi fi departe,
Poate din durere voi mai scrie carte,
Şi acum prin îngeri numele îl schimb,
Hai, şi la adio, nu mai este timp.

30 august 2012

SCRISOARE CĂTRE INIMILE BUNE!



Părintelui Marius Matei, colaboratorilor şi cititorilor siteului „Lumea Credinţei”

Încep cu o mărturisire sinceră:
Mi-e foarte greu să scriu şi să ţin pasul cu voi!
Vă admir însă enorm. Pe cei ce scrieţi atât de aprins în „Lumea Credinţei”. Aştept de fiecare dată să-ţi citesc gândurile. Sfinţiei tale şi celor care se ostenesc pe acest site. Aveţi o vlagă aparte. Vă simt încă frumos „înverşunaţi” în desconspirarea tainelor divine. Vă sorb splendoarea şi vă binecuvintez inimile.  
   Nu pot să mă stăpânesc însă de la un cuvânt. Deşi, parcă nu mai am elanul exuberanţei. Şi simt că ultimii ani ne-a împărţit opţiunile. Că ceea ce voi scrieţi de multe ori eu nu sunt în stare să descifrez în adâncuri. Că iată, activităţile mele, ale cenaclului meu, nu găsesc rezonanţă în lumea fundamentalistă. Pentru că, din păcate, există şi o astfel de lume, care se motivează doar din „elite” patristice şi prea puţin din fapte concrete. Adică, construim catedrale imense spre a pune cruci feroce peste piept, cităm profesional din îngeri ai pustiei, ne dăm cu presupusul la „chestiuni” de bucătărie internă a politicii bisericeşti, dar, prea puţin iubim. Prea puţin facem ceva pentru aproapele nostru.


   Frate părinte Marius Matei. Sfinţia ta mă poţi înţelege. Pentru că mă iubeşti şi mi-ai dat şansa să mai apar şi eu pe binecuvântatul vostru site. Dar, mă roade ceva în inimă, şi cred că nu ajunge doar să scriem şi să ne citim unii altora superbiile teologice. E nevoie de ceva mai mult decât atât. E nevoie să ieşim în întâmpinarea aproapelui. „Fugind”- cum a făcut-o tatăl primitor al fiului risipitor.
     Hai deci să facem ceva împreună. Să ne rugăm.Să cântăm. Să mergem între oameni. Să-i căutăm. Să mergem pe comunităţi rurale. Să le aducem ceva în plus. Să organizăm acţiuni comune de mărturisire şi de filantropie. E ceea ce în umilinţa şi neputinţa sa încearcă Cenaclul Lumină Lină.
Şi o să-ţi fac o mărturisire. Să nu crezi că preoţii se înghesuie ca să ne invite. Să nu crezi că cei ce scriu pe bloguri şi siteuri creştine mi-au trimis vreodată cuvinte de încurajare. Să nu crezi că între colegi există solidaritate. Nu. Realitatea e destul de tristă. Dar, cei ce s-au bucurat de prezenţa noastră au făcut-o dintr-o credinţă puternică activă şi odihnitoare.
 

Frate Părinte
  Ieri a fost o zi deosebită. Am fost la Cluj. La Dinu Criste în emisiune. A doua oară în mai puţin de două săptămâni. A fost frumos. Şi i-am vorbit din nou de eforturile sfinţiei tale. I-am cerut să îţi sprijine necondiţionat eforturile. Sper că o va face. Este un om de cuvânt şi de caracter.
 De fiecare dată când mă întorc de la Cluj am nostalgia anilor care au fost şi bucuria de a mai crede în viaţă.
   Sofocle scria odată că timpul acoperă tot ceea ce este descoperit. Astăzi, la aproape două decenii după terminarea şcolii, caut să ştiu ce a fost „în mintea mea” de atunci. Ce anume credeam că este viaţa, preoţia, lumea.  Şi mă gândesc, la modul în care părinţii noştri profesori din Seminarul Teologic se străduiau să ne aducă infinitul cunoştinţelor religioase în inimă. Mai înainte de a ieşi în faţa unui public creştin deopotrivă „pretenţios” şi „dezinteresat”, am crezut şi noi, tinerii teologi de atunci, în biruinţa războiului cu morile de vânt.
Lumea de astăzi m-a obosit. Este o lume apăsată de imediat. O lume care mă trimite spre însingurare. Şi frica de a constata, aşa cum scria undeva Octavian Paler că acest „târziu” este întotdeauna „prea târziu”. Că anii trec prea repede, că trenul nostru fuge prea repede prin gări efemere. Că prietenii ne lasă. Că cei cărora le-am făcut bine ne uită. Că fiecare se simte îndreptăţit să se justifice în faţa imposturii, spunând că el a făcut „destul”. Şi oamenii, şi creştinii, şi ateii, cu toţii.
 

Pe străzile Clujului au apărut primele frunze de toamnă. Toamna la Cluj are gust de lacrimă şi miros de nostalgie. Iedera stă obosită pe casele de pe Strada Republicii, precum aripile noastre îmbătrânite de atâta căutare a cerului. Am bătut pas cu pas toate acele străzi pe care visam pierdut în tinereţe că o să am o viaţă frumoasă. Mă visam terminând şcoala şi devenind un preot bun. Care să ajute oameni şi să primească bucuria lor…
Închei gândindu-mă la un cuvânt frumos. Hai să zicem ceva din Victor Hugo: „Timpul curge din noi ca dintr-un ceasornic cu nisip, dar noi nu simţim fuga asta, mai ales în clipele supreme.”
Vă rog să mă iertaţi. Şi nu uitaţi de misiunea noastră comună. Nu ştiu cum se vede viaţa la Bucureşti. Dar Clujul şi Sibiul trebuie să-şi unească eforturile. Nu avem voie să stăm despărţiţi. Noi cu cenaclul, voi cu mărturisirea voastră aleasă. Oare nu putem găsi ceva mai multe fapte? Hai să încercăm.
Cu dragoste
Părintele Cătălin.



26 august 2012

SCRISORI DE LA MAICA DOMNULUI!


EU CĂTRE MĂICUŢA

Şi curge iarăşi cu splendoare,
Când ochii cerului clipesc,
Şi fluturi albi pornesc spre soare,
Ducând surâsul omenesc.

Eşti Maica Domnului sfioasă,
De-atâta dor copilăresc,
Şi te-ai făcut şi mai frumoasă,
Purtând surâsul omenesc.

Şi-acolo sus este iubire,
Şi lacrimi calde se-nteţesc,
Şi-aici mai jos este trăire,
Născând surâsul omenesc.

Mi-ai zis odată: Spune-mi mie,
Cum porţi fiorul pământesc?
Şi ţi-am răspuns: Crezând în fie,
Ce-o fi surâsul omenesc.

De-atunci surâsul se porneşte,
Mai mult, mai viu, mai prietenesc,
Iubirea nu se mai opreşte,
Surâde simplu, omenesc.


MĂICUŢA CĂTRE MINE

Te las să simţi ceva mai mult,
Se vor deschide drumuri sfinte,
Copilule de ani ascult,
De ruga ta aşa fierbinte.

Şi mi-ai cerut un cer plinit,
Să fi culegător de stele,
Şi o minune s-a ivit,
Un plâns din lacrimile mele.

Da, pentru tine le-am lăsat,
Să curgă simplu, din iubire,
 Şi cu splendoare s-au vărsat,
Ca luna când e în strălucire.

Şi-am zis iubitului meu Fiu,
Tu vezi această împăcare,
Cei ce se ştiu ,aşa se ştiu,
Şi nu doresc altă cărare.

Creştinii nu doresc nimic,
Doar un surâs, şi-un pic de pace,
Şi eu încerc să îi ridic,
Speranţa să le-o fac tenace.

Mai lasă har din carnea Ta,
Din răstignirea cea umilă,
Şi ei mai harnic vor cânta,
Fără de patimă şi silă.

Mai dă-le zile de poveşti,
Ceva milos în risipire,
Acele simple, scumpe veşti,
Că lumea a rămas iubire.

Şi Fiul meu mi-a dat un semn,
Mi-a spus: Nimic nu te opreşte,
Măicuţa mea te rog, te îndemn,
Aprinde dorul cui doreşte.

Şi să te rogi pentru copii,
Cât ar simţi ei omeneşte,
Lumini, iubire şi trăiri
Şi cerul care îi uneşte.

18 august 2012

POEM SCRIS PE DRUMUL MĂRTURISIRII



De la Paloş spre casă

La Paloş într-o clipă de uimire,
Plângeam curat ca lebăda pe ape,
Şi am simţit lumină şi iubire,
În ochii ce-au venit să se adape.

Măicuţei i-am cerut atunci puterea,
Să nu oprim misterul de trăire,
Şi am aflat că asta-i este vrerea,
Ca să cântăm şi să găsim plinire.

Sfârşit de vară, dar cine mai ştie,
Că trupurile noastre poartă rouă,
Şi toamnă-iarnă de ar să fie,
O împăcare vă trimitem vouă.

Şi vreau să ştiţi că noi suntem cenaclul,
Sau obştea ce-a găsit o rădăcină,
Şi trece greul, precum trece valul,
Când dăruirea nu găseşte vină.

Iar cei cuminţi păşesc pe urma noastră,
Precum se scurg izvoarele pe piatră,
Lumină Lină, amintirea voastră,
Şi mila ce-a găsit o blândă vatră.

(poezie scrisă în microbuz, la întoarcerea Cenaclului Lumină Lină de la concertul din Paloş- Braşov)

16 august 2012

CLUJUL MAICII DOMNULUI!


 
Clujul şi ochii Maicii Domnului.
   Fraţii mei clujeni! Fraţii mei creştini! Iubiţii mei fraţi de iubire creştină. Ieri au bătut din nou pentru mine clopotele Clujului. O clipă am închis ochii şi am simţit că Dumnezeu m-a luat în braţe. Ce dulce sunau. De la Mănăştur spre Feleac şi apoi spre Grigorescu. Iar Maica Domnului mi-a dat binecuvântarea de a vorbi o oră, la TVR Cluj, despre dragostea ei faţă de acest popor.
  Da, preţ de o clipă am simţit că Maica Domnului este acolo cu noi. În studio, alături de mine şi de colegul meu Dinu Criste. I-am văzut ochii deschişi. Ne privea cu emoţie şi blândă ca un cer de primăvară. Nu spunea nimic. Ne asculta sfioasele cuvinte şi părea că ne acceptă neputinţele. Iar noi vorbeam, seduşi de splendoarea clipei. Spunând lumii că nu există nimic mai frumos decât ochii cei lini ai Măicuţei!
  Of Clujul şi lacrimile Maicii Domnului! Ce frumos! Ce bună a fost Măicuţa! Să mă trimită chiar în zi de sărbătoare, după aproape 15 ani de la terminarea studenţiei şi să vorbesc oamenilor despre inima ei. Pe mine nevrednicul. Abia acum îmi dau seama că nu am meritat acest lucru. Că e prea bună Măicuţa cu mine, cu noi, cu toţi. Că ar fi trebuit să tac şi să aleg infinitul smereniei cereşti. Dar Măicuţa a vrut altfel. Să nu tac. Să mă reîntorc şi să revorbesc lumii despre iubirea ei. În Cluj! În oraşul în care Dumnezeu coboară din când în când ca să îşi odihnească lacrimile. Şi am vorbit. Cer iertare că am vorbit. Nu vă supăraţi pe mine şi nu mă judecaţi pe nedrept. Ar fi mai sărac sufletul vostru dacă eu aş tăcea. Mai ales că nu mi-au mai rămas decât cuvintele de mărturisire şi iubirea către Maica Domnului. Cum aş putea să tac? Spuneţi voi...


Închide ochii şi trăieşte clipa,
Din Cluj nu mai vin ploi peste Ardeal,
Ci însăşi toamna ce va da risipa,
Splendorilor de lacrimi şi real.

O dimineaţă şi o seară sfântă,
Ceva ciudat şi fără de contur,
În Cluj simţind o lacrimă ce cântă
Şi cade printre ochi precum un şnur.

Şi m-am văzut cu ani şi ani în urmă,
Când stelele păreau peste Feleac,
Nostalgice mioare fără turmă,
Păscând sfios pe urma unui dac.

Şi ce frumos, ce dar şi ce minune,
Acum să mă reîntorc în loc de dor,
Ca să rostesc tot ce se poate spune,
Despre iubirea rănilor ce dor.

Mi s-a făcut şi frică şi iubire,
La Cluj despre Măicuţa să vorbesc,
Cum ea curat mi s-a lăsat în fire,
Cu tot misterul dorului ceresc.


13 august 2012

PRIVEGHERE DE SFÂNTĂ MĂRIE!


 
La veghea Mariei!

Boabe de struguri, tăcere blândă,
Toamna aleargă, sfinţii şoptesc,
Vecernii simple, unde se cântă,
Dorul de ceruri, dor omenesc.

Maria tace, Maria plânge,
E sărbătoarea cea mai de preţ,
Pe pat de stele, izvor de sânge,
Crucea iubirii, rai şi dispreţ.

Şi ea se mută întru odihnă,
Într-o icoană va sta cu dor,
E ceas de veghe, e ceas de tihnă,
Doarme Maria, doarme uşor!

 
Fă priveghere, stai lângă pernă,
Cu o lumină lină de cer,
Maria doarme, noapte eternă,
Ce bucurie şi ce mister!

11 august 2012

ADORMIREA MAICII DOMNULUI!


 
LA ADORMIREA MARIEI

Şi vara pare stinsă, abia de se mai ţine,
Bolnavă este frunza şi palidă de dor,
Livezile cu pepeni s-au închistat în sine,
 Maria plânge blândă şi lacrimile dor.

Poporul se preumblă haotic prin cetate,
De secetă pământul nu are pic de spor,
Amestec de lumină şi gânduri răsfirate,
Maria plânge tristă şi lacrimile dor.

În fiecare noapte se face foc la stână,
Ciobanii vor să plece cu turmele în zbor,
Şi după ei pustiul mai greu o să rămână,
Când Preacurata plânge şi lacrimile dor.

Biserici ţin priveghiul şi ne trimit o veste,
Cum sfinţii niciodată în inimă nu mor,
Şi ochiul de iubire mai îndoit priveşte,
Iar Născătoarea plânge şi lacrimile dor.

Şi Mare e Maria şi sfântă ca un înger,
Aud că în icoane a lăcrimat uşor,
Tăceţi, mai bine daţi-mi doar mie ca să sânger,
A Adormit Maria şi lacrimile dor.

Sâmbătă 11 august