Despre iubirea creştină se pot scrie foarte multe lucruri. Dar aceste scrieri nu au nici o valoare dacă sunt lipsite de o simplă şi banală îmbrăţişare. Şi o să mă întrebaţi, dar când a spus Hristos că trebuie să iubim aşa? Şi am să vă răspund: Tot timpul!
Iubirea oferă de la sine acest foc al vieţii autentice. Şi nu există iubire dacă braţele tale stau închise şi imobilizate. Căci dacă în inima Sfintei Liturghii preoţii se îmbrăţişază şi-şi dau sărutul păcii, acesta e semnul cel mai firesc că altfel nu se poate. Şi, de câte ori v-au îngheţat buzele în a spune: Fratele meu şi sora mea, să şti că te iubesc! - apoi tot de-atâtea ori să ştiţi
că vi s-au dezlegat porţile raiului dacă ai îmbrăţişat pe cineva. Deci, dacă nu poţi vorbi, nu îţi rămâne decât să te duci şi
să-l iei în braţe pe cel mai aproape prieten sau duşman al tău şi să-i spui din inimă: Hristos în mijlocul nostru!
Copiii toamnei
seculare
Noi toamna nu
gândim,
Noi toamna punem
lacrimi,
Şi îngeri vrem să
fim,
Pe frunzele de
patimi.
Colerici şi
stingheri,
Înveşmântaţi de
ploaie,
Ne strângem în
tăceri,
Ne-ascundem prin
şiroaie.
Uituci şi plini
de dor
Grăbiţi că vine
iarna,
Ne-ncurajăm uşor,
Ne întrerupem
taina.
Şi spunem: Ce
frumos!
Ce bine, ce
uimire!
Ce Dumnezeu
duios,
Ce lume de
iubire!
ÎN ATENŢIA PRIETENILOR ACESTUI BLOG!
Cu mulţumire tuturor celor ce mi-au scris.Fiind plecat din localitate nu am avut răgazul necesar pentru a vă răspunde la emailurile voastre. Dar le-am citit pe toate şi m-am bucurat nespus. Vă rog să nu vă opriţi din scris. Consideraţi poemele mele cel mai fidel răspuns.
