În căutarea
bunătăţii ortodoxe
Mi-e greu. Mi-e tot mai greu să caut bunătatea. În mine, în alţii, în lume şi să nu o găsesc.
Bunătatea aceasta care nu
poate fi predicată. Şi nici nu poate fi predată prin intermediul manualelor de
teologie. În ciuda faptului că sunt tot mai multe predici, tot mai multe cărţi, despre creştinism, despre sfinţi, despre cum să fim sfinţi şi cum să ne împăcăm unii cu alţii. Atât de multe, că, vă mărturisesc cu mâna pe inimă, nu mai am puterea de a le citi, de a mă uita la emisiuni tv în care se predică propagandistic bunătatea, în care primim lecţii "savante" de bunătate. Şi, parcă, ca în faţa acestei avalanşe de vorbe bogate, mă închid în mine şi îmi întreb îngerul păzitor dacă nu cumva o religie, aşa de frumoasă ca a noastră, are nevoie de propagandă sau de apologeţi de
profesie. Căci, sper, şi aproape strig că ea, religia, ori se impune de la sine, ori este inexistentă. Moartă. Că viaţa ei este însăşi bunătatea sau nimic. Prin fapte bune, prin sfinţenia oamenilor
care o practică şi prin inspiraţia divinităţii.
Mi-e teamă că nu
mai avem bunătate. Mi-e teamă că eu însumi nu am bunătate. Vorbim şi scriem
despre ortodoxie şi ne minunăm de valorile sale extraordinare.Sunt obosit să mai citesc lucruri minunate. M-a ostenit inflaţia de bine şi de frumos. Dar lumea e aşa cum
e.
Lumea creştină este din păcate prea mult declarată creştină. În practică însă, ea este majoritar
păgână. În afară de slujbele „oficiale” şi „de musai”, botez, cununie,
mormântare, creştinii nu mai participă activ şi par de cele mai multe ori ca
fiind răi. Sunt agitaţi, înjură mult, nervoşi, ipocriţi, desfrânaţi, beţivi.
Dăm două cifre oficiale. În România, la această oră, sunt peste un milion
jumătate de oameni care suferă de depresie şi peste cinci milioane de
fumători. Nu mai vorbesc de consumatori de alcool, de oameni care trăiesc în
desfrânare, de cetăţeni care se judecă prin tribunale unii cu alţii.
Ce ne spun oare
aceste cifre? Nu cumva ele ne sugerează faptul că noi nu cunoaştem în sufletul nostru bunătatea.
Pentru că un depresiv şi un fumător înseamnă evident oameni agitaţi, nemulţumiţi de
viaţă şi care-şi caută evadarea în surogate distrugătoare. Creştini rataţi, departe de chipul creştinilor din primele secole, când
moralitatea era condiţia esenţială a intrării în creştinism.
Pe de altă parte,
unii,aşa zis creştini practicanţi, sunt duri, sunt asprii cu toţi cei din jur,
judecă foarte mult pe „păcătoşi”, lovesc în numele „justiţiei” divine, ne arată
standarde uluitor de înalte ale vieţuirii ascetice, spunând că dacă Sfântul
Antonie cel Mare (de exemplu) a putut să trăiască aşa, atunci e musai ca şi noi
să facem aşa. Ca să ne numim ortodocşi şi nu eretici. Altfel, nu avem valoare şi suntem eretici. Astfel de critici
întâlneşti peste tot. Prin mânăstiri, prin jurul mânăstirilor, pe siteuri de socialiare ortodoxă, pe la privitori şi ascultători de emisiuni ortodoxe, prin bietul pridvor al inimilor care au închis uşile bunătăţii.
Şi o concluzie.
Aş prefera să nu mai scriu niciodată nimic despre creştinism, să nu mai vorbesc
niciodată nimic despre nimeni, să nu mai predic nimic, dar să fiu bun cu toată
lumea. Şi să fiu catalogat drept cel mai mare păcătos… Aş prefera...
