IATĂ MIRELE VINE
Clopote bat plânse, ape dorm pe maluri,
Ce pădure aspră, crengile se frâng,
Calul din poveste s-a oprit pe dealuri,
Turmele spre casă, rând pe rând se strâng.
S-a oprit păstorul lângă mânăstire,
Către cer privește, apoi spre pământ,
Parcă zidul plânge iarăși din iubire,
Și se-aud vecernii ca un legământ.
Biată Românie, țară blestemată,
Ce pustiu e totul, când te dezmorțești,
Din visarea-ți
tristă, blândă și curată,
Au rămas doar stihuri vechi, dumnezeiești.
Numai rugăciunea milei ne mai știe,
Of-ul singuratic, dorul cel pierdut,
Doar Icoana Maicii plină de vecie,
Ne veghează tainic gândul nenăscut.
Și păstorul simte, clipa rătăcirii,
El, care își duce turmele în cer,
Poate că de odată lacrima iubirii,
Va învia în tihnă cel mai drag mister.
Toaca bate lină, îngerii se închină,
Și pornesc spre vale, turmele de har,
Așteptăm la noapte, Mirele să vină,
Și să curgă mirul, ca un dulce dar.
