ELEGIE DE FRUNZA

Frântă frunză ce-ai căzut,

Vor veni zăpezi pe val,

Toamna parcă s-a născut,

Chiar pe dealuri, în Ardeal.

Frunză ce ai fost de leac,

Vara când mergeam pe mal,

Lângă tine plânge-un veac,

Și acest rănit Ardeal.

Frunză ce-mi aprinzi fior,

Mai ții minte blândul cal,

Cum trecem pe el în zbor,

Codrii sfântului Ardeal.

Frunză, fără să-ți vorbesc,

Noi avem destin fatal,

Când în lacrimi te privesc,

Tu ești dorul de  Ardeal.

FRUNZA ȘI OMUL

Infinitul fior, 

Ca o frunză pe pom,

Pentru  fiece dor,

Mai există un om,

Uneori parcă mori, alteori ce să-ți spun,

Pe potecile tale două lucruri vorbesc,

Ce a fost este greu, și ce ai este bun,

Dar un lucru îți cer, poate plânsul firesc.

Nu te teme de dor, nu privi către vis,

Frunza blândă de crin, are trup de stejar,

Nefiresc paradox,  și util compromis,

Când se apleacă ușor, curge har peste har.

Știu, iluzii au loc, uneori este greu,

Parcă toamna e gol, și  aici și în cer,

Dar pe lacrimi de gând, plânge chiar Dumnezeu,

Și coboară în noi, ceasuri mari de mister.

Când din ram te desprinzi și ajungi pe pământ,

Nu uita, că nimic nu-i pierdut și pustiu,

Te culege un om și își ia un frământ,

Și acela aș vrea, chiar eu însumi să fiu.