Ultimul soldat de iubire
De ce mai stai, cetatea se destramă,
Soldat bătrân, convinge-te şi pleci,
Noi am pierdut războiul de aramă,
E totul mort, sunt doar fărădelegi.
Ia-ţi raniţa şi pleacă, fugi departe,
Du-te în munţii, retrage-te în gând,
Adu-ţi aminte că suntem o parte,
Din tot ce-a fost durere pe pământ.
Duşmanul a ajuns pe metereze,
Se face carnaval cu măşti de schimb,
Iar viaţa a rămas ca să ofteze,
În amintiri din învechitul timp.
E bucurie, e delir, e noapte,
Un general proclamă ceasul greu,
S-a decretat o moarte fără moarte,
Şi dreptul de-a nu crede-n Dumnezeu.
Soldat viteaz, nu mai e nici o şansă,
Suntem eroii care fug din vis,
Poporul a intrat în altă transă,
Hipnotizându-şi viaţa propriu-zis.
De astăzi mai mult pe veci iubirea,
Au biruit orgoliile de soi,
Şi pacea îşi va plânge dăruirea,
În strategii pentru războaie noi.
Grăbeşte-te, e timpul, să ne ducem,
Adio timp, adio ani pierduţi,
Noi ne retragem pe o altă cruce,
Şi vom trăi cu îngerii tăcuţi.
De la mine, la înger şi moarte
Ce faci, ce spui întotdeauna,
E mai amar, mai vechi, mai plin,
Mai bine dă-mi pe răni cununa,
Să-mi fie plânsul mai divin.
Un spin, un dor şi încă zece,
Pe cruce timpul trece greu,
Dar vine ceasul doisprezece,
Când eu voi sta cu Dumnezeu.
Tu înger ce cunoşti cuvântul,
Dă-mi un surâs în ceasul greu,
Atunci când lumea împinge vântul,
Şi-n amăgiri îmi face cer.
La noapte frigul se va zbate,
În tâmpla mea făcută rai,
Şi-atât cât în potir încape,
Voi fi un vin vărsat în grai
Şi vinul va vorbi în spume,
Cuminecare, stih frumos,
Să ştie lumea fără nume,
Că voi muri sublim, duios.
Iar ceasul meu ciudat de fire,
Ce l-am avut pe acest pământ,
A fost iubire din iubire,
Şi un altar cu legământ.
Şi testament îmi va fi dorul,
Cum că îi iert pe toţi, pe toţi,
Acei ce mi-au rănit fiorul,
Când mă vorbeau în negre porţi.
Iar dacă cineva cu silă,
Va spune că am fost copil,
Să-ţi faci cu dânsul mare milă,
Şi să îi dai un dor subtil.
Să-i fie dor şi foc în gânduri,
De tot ce-n mine s-a aflat,
Când sângerând pe mii de rânduri,
Iubeam plângând, iubeam curat.
Abia atunci să-şi dea de seamă,
Că au pierdut un cer, un vis,
Şi încolţiţi pe rug de teamă,
Să plângă dorul interzis.
Deci tu ce eşti chiar însuşi veste,
Mai stai, mai stai, să mă îngâni,
Dar pune-mi vorbele oneste,
În veşnicitele fântâni.
