Plânsul ţării de foc

 (poezie pentru fii ţării din diasporă care uită că totuşi patria e singurul foc ce rămâne nemuritor)

Nu o să lipsească focul,

Pentru cei ce nu-şi pierd locul.

Focul meu e pus în vatră blândă,

Nu mai are nopţi de întrebare,

Nici nu mai contează ce se-ntâmplă,

El mocneşte doar la grea suflare.

După ce şi-au luat făclii holteii,

Şi-au fugit ca să aprindă lumea,

S-au crezut mai tineri decât leii,

Şi în circ ei şi-au umflat genunea.

Şi acum surâd în barba veche,

Mă gândesc că-s aprigi epigonii,

După ce m-au plâns că vreau pereche,

Ei s-au dus la dănţuiri cu pomii.

Şi au luat din vişini crengi uscate,

Să aprindă foc cu vâlvătaie,

Cum le-am dat în zile dărâmate,

Focul meu ca să le fie cale.

Vai săracii au ajuns grătare,

Dau impresii că sunt măşti de gaze,

Şi pârjolul le va da mirare,

Şi un soare depărtat de raze.

Fără mine focul va fi rană,

Veţi vedea ce lesne vă veţi stinge,

Şi de veţi dori un strop de mană,

Vă aştept, căci dragoste învinge.