Din exuberanţă
Începe să ningă cu lacrimi,
Şi ochii sunt cer de iubiri,
Din sfinţi şi din vechile datini,
Primesc bucurii în priviri.
Ce caldă privire, ce milă,
Un înger coboară în crin,
Compune cu mine-o idilă,
Şi apoi redevine senin.
Minune, lumină, splendoare,
Ninsorile nasc primăveri,
Şi ninge şi nu ne mai doare,
Şi ninge, cu dor, cu tăceri.
Apoi când din fulgii creşte visul,
Prin înger presimt un curaj,
Să duc iar în lume promisul,
Că viaţa nu are bagaj.
Adio povară de lacrimi,
Adio surplus de mâhniri,
Adio tu lume de patimi,
Sunt plin de lumini în priviri.
Şi astfel iubirea învinge,
Şi astfel din sfinţi facem flori,
Iar Sfântul Anton mă atinge,
Cu pace, cu flori, cu ninsori.
FLOARE LA VENEŢIA
Pofteşte cavalerul o ultimă speranţă,
Să-i fie crinul suflet, lumină şi cuvânt,
Cu sânge să-şi plătească suprema-i cutezanţă,
De pe petale albe să strige de descânt.
Mânia de-altădată e astăzi ca un flutur,
În dosul pelerinei cuţitul stă răbdând,
Iar scutul de pe mână va fi un simplu mugur,
Ce sfânt o să se scurgă cu sânge în pământ.
Când îngerul chemării aprinde o minune,
Soldatul se trezeşte cu floarea în rever,
Şi ca din dăruire încep să se adune,
Ghirlandele de vise, ghirlandele de cer.
Cetatea viu tresare şi cântă imn de pace,
Făcliile ard limpezi, au stele şi soroc,
Un crin priveşte simplu şi din iubire tace,
Pe un rever ce plânge cu taină lângă foc.
Dar unde este marea, dar unde e durerea,
De ce nu e furtună, de ce e totul lin,
Cum poate doar o floare să-mprăştie tăcerea,
Şi unde sunt soldaţii, de ce nu mai au chin?
Acum se face ziua, din crin oftează cerul,
Iar cavalerul cântă ceva uitat, frumos,
Cetatea îşi trăieşte şi viaţa şi misterul,
Iar Dumnezeu păşeşte cu paşii săi duios.
O floare se deschide şi poartă veşnicia,
Şi cavalerul plânge sedus de amintiri,
Iar barca se urneşte, ducându-şi tăinuirea,
Atâtor semne frânte ce redevin priviri.
Se face iarăşi noapte, hotarul se frământă,
În ochi de nostalgie, trecutul e prezent,
Iar apele-şi îngroapă cea mai căruntă tâmplă,
Pe care timpul cântă şi visul cântă lent.
