Porneşte lacrima spre cer
Porneşte lacrima spre cer,
Şi plâng pădurile cu sânge,
Iar eu din dragoste mai sper,
Că numai astăzi noi vom plânge.
Atâtea doruri pe pământ,
Şi neputinţa ne sporeşte,
Defintiv cu legământ,
Ce întunecarea porunceşte.
Mă tot frământ,şi azi, mereu,
Să fac un vers de primăvară,
Dar scriu,încet şi parcă greu,
Aceste versuri de ocară.
Şi vai, pe nimeni nu acuz,
Căci lumea este mult mai bună,
Dar eu mă simt, pribeag, cunfuz,
Simţindu-mi viaţa în furtună.
De astăzi, ştiu, că sunt un gol,
Ce nu sporeşte bucuria,
Şi-aş vrea să-mi daţi voi un obol,
Să-mi resădesc în dor iubirea.
Să pot iubi echidistant,
Pe fiecare cu speranţă,
Nu omeneşte ci instant,
Entuziast, fără restanţă.
Să nu mai fiu justiţiar,
Să las iertarea să mă ardă,
Fiindu-mi focul secular,
În care cerul să se vadă.
Să-mi puneţi snopi mai mult pe rug
Să mă jertfiţi până la moarte,
Din sacrificiu să aud:
Acesta arde pentru arte!
Şi arta lui e un colind,
Cântat la fiecare poartă,
Şi va muri redăruind,
Un nou compendiu pentru soartă.
Dicţionar sublim, frumos,
Având cuvinte de iubire,
Lumină, pace şi frumos,
Iertare, milă şi simţire!
Porneşte lacrima spre cer,
Şi mor puţin în fiecare,
Ca un grăunte de mister,
Ce va renaşte în splendoare!
