Din frontul fără dor
-pentru Dinu Criste de la Cluj, ca un semn de solidaritate în faţa tuturor celor care încă mai trag cu gloanţe în noi-
E vânătoarea celor fără noimă,
Şi puştile se zbenguie în silă,
Poeţii au muţit în plină doină,
Cu faţa prefăcută în argilă.
În pieptul meu un glonte stă şi cântă,
Petrece ca în vatră de poveste,
Şi sângele cu fierbere frământă,
Războiul care astăzi prigoneşte.
Când voi muri şi voi pleca la îngeri,
O veste le voi da ca o esenţă,
Şi ca un glonţ ce vine dintre plângeri,
Le voi vorbi de lumea mea dementă.
Căci totuşi dacă am ceva a spune,
Concluzie la viaţa mea spinoasă,
E că am fost lovit cu suspiciune,
Nu de cei răi, ci de cei buni la faţă.
Aşa mi-a fost blestemul de iubire,
Să mă sancţioneze fraţii înşişi,
Cei de un sânge şi de o simţire,
Şi nu-nţeleg ce au avut într-nşii.
Iar ghilotina mea a fost defectul,
De-a mă juca prea mult cu dăruirea,
Şi ei mi-au spus că îmi sporesc efectul,
Iar mâine m-au rănit cu părăsirea.
Acum pe front lumina se scumpeşte,
La noapte o să plângeţi după lună,
Adio,vă salut împărăteşte,
Soldaţii mei de lacrimă postumă!
