Nostalgia cuvintelor de toamnă, ziua grea de astăzi, sufletul meu descătuşat, vă oferă un posibil poem de vibraţie melancolică. Fără a fi un poet nihilist, rămân cu o stare de spirit care împrăştie în lume dorul după cei plecaţi. Vă rog să mă credeţi că nu scriu din tristeţe, dar nu mă pot desprinde de profunzime. Cine vrea să mă înţeleagă, să mă înţeleagă. Inima poetului nu stă doar pe arhipelagul soarelui răsare. Ea are din când în când şi amintiri sau blânde suveniruri de toamnă amăruie.
Celui care pleacă
Îmi pare toamna doar o frunză veche,
Dintr-un copac de inimi secular,
Un suflet ce se rupe de pereche,
Sau un surâs din ce în ce mai rar.
Şi-această frunză cu afronturi mute, ,
Se–aşează peste bănci ca un hoinar,
În gările solemne şi tăcute,
Cu trenuri prefăcute în marfar,
Aici un vis o prinde ca un vuiet,
Sau ca o lume de destin avar,
Şi biata frunză nu mai are suflet,
Gândind că viaţa e firesc amar.
Şi doar un înger vine să îi spună,
Că jocul bucuriei e un zar,
Şi-o mână viscerală ne adună,
La un destin pătruns de un amnar.
Şi orice tren ne-ar duce spre iubire,
El nu ar fi decât un somn gregar,
De-aceea e mai bine în trăire,
Prin toamne să murim din dar în dar.
