Un creştin firesc
Sunt atâtea moduri de a fi un bun creştin că nu există practic nici un fel de definiţie sigură la o posibilă întrebare: Cum trebuie să se comporte creştinul adevărat al secolului XXI? Mi-aduc aminte că în Italia am avut, în acest sens, o adevărată revelaţie urmărind luni la rând munca unui vânzător de la un chioşc de ziare care zi de zi făcea aclaşi lucru cu o răbdare incredibilă: se scula în zorii zilei, îşi aranja cu migală marfa pe tarabă, ziar cu ziar, revistă lângă revistă, zâmbea clienţilor şi le vorbea mai mereu cu amabilitate, nu se inerva niciodată la eventualele vociferări ale celor ce găseau câte un "nod în papură" la marfă, socializa prietenos cu cei ce veneau numai spre a comenta câte un titlu din ziar, iar seara, pe la orele 20 strângea obosit marfa cu aceeaşi atenţie, apoi îşi făcea casa de bani şi pleca acasă. Acelaşi tablou îl am în faţa ochilor chiar de câţiva ani de zile, de câte ori mă reîntorc la Basilica San Antonio din Padova (chioşcul se află chiar vis a vis de biserică). Anii trec, dar gesturile omului meu rămân aceleaşi.Ultima dată când am fost în Padova ţin minte că l-am ţinut sub lupa observaţiei vreme de câteva minute. Îl admiram, dar parcă pe moment, fascinat de atâta "firesc", doream să-i găsesc o stângăcie. M-am scuturat repede de acest gând. Aşa suntem însă noi oamenii, când ne scoate viaţa în cale câte un om mai important, un erou, un duhovnic, un artist, vrem ca musai să îl coborâm la nivelul neputinţelor noastre, să-i găsim fisuri în biografie şi să nu ne mai frământe cerul admiraţiilor personale cu "succesele" sale. Este un fel de demonism pe care poporul român îl încearcă cu mai toţi oamenii importanţi din preajma sa. Prin ziare se vinde mai ales bârfa şi calomnia. Vrem să ucidem moral pe cei "buni", să-i coborâm de pe piedestale, să le descoperim unghiurile subterane ale fiinţei şi astfel să egalizăm nebuneşte condiţia umană. De aceea a murit Hristos în felul în care a murit. De aceea l-am împuşcat pe Ceauşescu în felul în care l-am împuşcat. De aceea intrăm cu telescopul în dormitoarele marilor vedete politice ca să le cunoaştem mirosurile, gâfâielile, respiraţia de noapte, dintr-o sete morbidă de a demonstra că nu mai există genii şi sfinţi. Deci, nerealizările noastre ar fi la urma urmei "scuzabile", fie şi numai pentru faptul că un oarecare preot sau om de cultură a trecut, să zicem, cu maşina pe culoarea roşie la semafor, încălcând legile, moralitatea şi echilibrul social. Hm...
Ideal rămâne însă omul meu de la Padova. Un vânzător de ziare pur şi simplu. Un om pentru care viaţa are alte semnificaţii, mult mai normale, decât aceea de a se interesa toată ziua de "primejdiile" creştinismului şi de"deraierile" oamenilor mari. Un creştin pur şi simplu, dar căruia Sfântul Anton i-a făcut un mare favor, acela de a-i fi un bun vecin şi-un ideal tovarăş de companie.
VĂ OFER CÂTEVA POEZII SCRISE ZILELE ACESTEA
SĂ-MI IERTAŢI PĂREREA DE SINE DAR MIE ÎMI PAR REUŞITE. CRED CĂ DUHUL SFÂNT A FOST DIN NOU FOARTE APROAPE...
Trnashumanţă
Da, este hotărârea mea, aşa e viaţa câteodată,
Să plec cu dorul undeva, să nu mă mai întorc vreodată.
Să-mi fac colibă de oier, prin stânci unde se stinge urma,
Scriind cu degetul pe cer, cum mi-am lăsat în lacrimi turma.
Pe la izvoare să doinesc, pricesne pline de simţire,
Că dorul meu e omenesc, că lumea nu a vrut iubire.
Din când în când să mai cobor, să văd ce an mai e lume.
Încărunţit de-un blând fior, precum un pustnic fără nume.
Să mă întorc cu Dumnezeu, la ceas de foc şi rugăciune,
Să-i povestesc milos, mereu, ceva ce nu se poate spune.
Că viaţa mea a fost un gând, o cale pe un drum de munte,
Şi din acel sublim pământ, spre ceruri am zidit o punte.
Epifanie II
În vis s-a răsculat albastru,
Mi-era atâta dor de îngeri,
Că am clădit din gând un castru,
Să mă ascund de alte plângeri.
Şi Doamne ce mireasmă lină,
Fecioara a venit la mine,
La fel de blândă şi divină,
Cu ceruri calde şi senine.
Sărutul ei mi-a dat putere,
Când eu credeam că sunt o moarte,
Dar era clipa de înviere,
Din lunga ziuă, fără noapte.
Cuvintele s-au strâns pe frunte,
E dor, eşti tu, e dăruire,
Păşeşte cu fior pe punte,
Bine-ai veni în cer, iubire!
Deschis-am ochii, ce minune,
O floare îmi stătea pe tâmplă,
Un crin cum nu se poate spune,
Şi-am înţeles ce se întâmplă!
Iubire
Şopteşte,
Este clipa să arzi în faţa nopţii,
Genunchii mei sunt lacrimi şi-am devenit pământ,
Ascultă,
Este ora când pe cuprinsul sorţii,
Doar inima vorbeşte şi tace în descânt.
Smereşte-te,
Şti bine că sunt Lumină Lină,
Am munţi de rugăciune cerniţi peste idei,
Şi stelele mi-s lacrimi şi luna mi-e divină,
Nu port iluzii moarte, nu am alţi dumnezei.
Păşeşte,
Hai pe rugul ce-aduce jertfă plină,
Nu sta doar în chilie să faci un foc minor,
În mine şi în îngeri sunt sfinţi care suspină,
Şi liturghii aprinse se-nlănţuie în zbor.
Iubeşte,
Nu ai teamă, de carne şi de minte,
Topeşte-ţi întrebarea, fi osul plin de cer,
Te-aştept în rai cu zâmbet, te-aştept să vi cuminte,
Tu cel mai sfânt tezaur, tu cel mai blând mister.
Da, da,
Vei fi iubire, şi mâine şi poimâine,
Pe drumul scris cu sânge, ca să devii Eu-tu,
Vom fi un strugur moale, un fagure şi-o pâine,
Porneşte deci spre mine, căci nu există NU!
Viaţa ca o toamnă
Tu,
Omul de lacrimi
O teamă ce te-nspăimântă,
În tine ard contrarii
Şi uiţi ce e frumos,
De mâine va fi toamnă,
Şi vor pleca florarii,
Cu cine vei rămâne,
Doar cu un drum duios?
Tu,
Omule de gânduri,
Ce nu-ţi cunoşti surâsul,
Pofteşti doar curăţie, dar nu iubeşti ce ai,
De ce îţi rupi iubirea,
Când îi citeşti tipicul,
Ea este zbor cu îngeri,
Măslinul cel de rai.
Tu,
Omul de mâine,
Nu moartea îţi e soră,
Ci numai dăruirea,
Să te jertfeşti mereu,
Acum din oră-n oră,
Ţi s-a cernit iubirea,
Ce cald,
Ce plin e totul,
Ce bun e Dumnezeu.
