BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

26 septembrie 2011

ploaia care va veni

     Ciclul de "Dialoguri cu sufletul meu" nu sunt sfaturi duhovniceşti, ci pur şi simplu idei personale, pe care le doresc folositoare cititorilor. Fac această precizare, pentru că pur şi simplu, în inima mea simt că de fapt ştiu foarte puţine lucruri despre viaţă, despre Dumnezeu, despre mine şi despre alţii. Rămâne doar bucuria scrisului, a posibilităţii de a fi înţeles de cei ce purtaţi numele lui Hristos, şi a comunicării cu toţi cei dragi. De aceea, pentru cei mai pretenţioşi, vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala de a gândi prin scris.

Rog ca acest cuvânt preliminar să fie publicat şi în "Lumea credinţei"
Mulţumesc din inimă!

Dialoguri cu sufletul meu (III)
De ce nu plouă 


- De ce nu plouă?
- Am încercat felurite explicaţii "clasice", de genul că e "lumea rea", că "nu ne mai rugăm", că "nu mergem des la Biserică"etc. Cred însă că răspunsul stă în cu totul altă parte, în lipsa noastră de bunăvoinţă faţă de oameni, faţă de Dumnezeu. Suntem foarte nervoşi între noi, mereu gata la orice pas de conflicte care pot degenera în lucruri mai grave. Pe stradă, în casă, la telefon, vorbim mult şi apăsat, ne lamentăm furioşi din orice nimic. Ne automutilăm sufletul prin faptul că mergem în viaţă pe principiul "totul sau nimic" sau "dreptate pentru alţii şi iertare pentru mine". Agresivitatea verbală a devenit o forţă demonică fără precedent. Suntem gata să ne jupuim inclusiv noi creştinii la orice pas. E foarte puţină iubire. Iubire din aceea care tace, rabdă, iartă, că altfel toată lumea ştie "să iubească"...


- Şi de aceea Dumnezeu închide cerul?
- Bineînţeles. Mai îndrăznesc să spun ceva. Cred că mai e o cauză pentru care nu plouă: Ne împărtăşim foarte des fără nici un gram de pocăinţă! O să rămâneţi poate miraţi de răspunsul meu. Dar, noi nu ne dorim din inimă Euharistia, altfel am plânge în orice zi văzând păcatele noastre sau cel puţin nu am mai fi atât de "însetaţi" după pedepsirea celor ce greşesc. Repet, fiecare trebuie să ne vedem păcatele noastre... Nu ale altora... Ne dorim cuminecarea de multe ori ca un lucru "magic" sau ca să nu fim frustraţi, cică, de "mersul Bisericii", de linia generală a credincioşilor. Ca şi când Euharistia e o "căruţă" de care trebuie să te ţii. Şi aici greşim. Venim formal la spovedanie, doar ca să primim "verde" la cuminecare. Dar nu trecem prin metamorfozele adevăratei căinţe. De aceea şi judecăm mult duhovnicii. Ori efectiv nu acesta este rostul nostru.



- Dar nu ar trebui să ne împărtăşim cât mai des şi cât mai mulţi?
- Ba da, dar pregătindu-ne cuminecarea. Aşa ar fi ideal, toţi să ne cuminecăm, toţi să ne unim cu Hristos! Dar, ceea ce am afirmat mai înainte, nu e o speculaţie de simplu om, care nu are legătura că obştea unei biserici. Eu cunosc lucrurile duhovniceşte din interior. Văd că toţi alunecăm spre un formalism. Inclusiv în discuţiile gen internet. Chiar şi acum, cu multe rezerve îţi spun ceea ce îţi spun. Nu spre a fi un "luminător", un "deştept", ci pentru că mă frământ, caut, gândesc, pentru a găsi imediat şi remediile necesare obţinerii fericirii şi a mântuirii noastre.
- Cum deosebim un "speculant" al Împărtăşirii, faţă de unul care a trecut cu adevărat mai întâi prin Taina Pocăinţei!
- Se face un test simplu. După ce s-a împărtăşit omul, încearcă-l, mai ales dacă îi eşti duhovnic, spune-i ceva ca să-i cercetezi smerenia. I-ai un "drept", fă-i o mustrare, spune-i să stea deoparte şi să renunţe la privilegii, la mândrie. O să vezi cum va reacţiona şi o să-ţi dai seama dacă e un "smerit" sau un "speculant". Cel fals o să-ţi răspundă imediat înapoi cu agresivitate, o să-ţi arate ţie păcatele, o să se explice, o să acuze lumea, prietenii, cerul, preoţii şi pe Dumnezeu de toate neajunsurile şi nenorocirile sale. Cel blând o să plece capul şi aceasta nu doar în aparenţă, ci în adâncul inimii şi cu adevărat o să se simtă mai păcătos ca şi tine. Îţi va cere iertare, te va implora să te rogi pentru el, va zâmbi în lacrimi, va face totul ca să nu te mai supere. Se va gândi doar la bucuria ta şi nu va condiţiona bucuria ta de fericirea lui... Acela, doar acela merită din plin Euharistia. Şi la rugăciunile sale Dumnezeu va slobozi ploaie din cer.


- O altă soluţie avem? Pentru că avem nevoie de ploaie!
- Să punem copiii să se roage. Timp de mai multe seri ei să citească la lumânare arpinsă Paraclisul Maicii Domnului. Ei fiind curaţi la inimă... 


Cruce de toamnă
Toamnă, toamnă, vale seacă,
Tu nici lacrimi nu mai ai,
Doar un fum ce ne îneacă,
Amintirile de rai.

Ochii tăi privesc haotic,
Către frunze cu dispreţ,
Ţi-ai făcut gândul despotic,
Şi pe dragoste ceri preţ.

De-ar veni azi Dumnezeul,
Înc-o dată pe pământ,
Ar afla doar minereul,
Dorul spulberat în vânt.

Şi ce cruce El şi-ar face,
Ajutat de of-ul tău,
Iar speranţa s-ar desface,
În orgolii şi în rău.

Toamnă, toamnă, ce uitare,
Ce să-ţi spun, mai bine tac,
Căci şi-aşa e dorul mare,
Şi nu ştiu ce o să fac.