Reîntoarcerea lacrimilor
Şaguna la Sibiu
Nu am să aprind spiritele într-o astfel de sărbătoare sublimă, cum este aceea a proclamării canonizării Mitropolitului Andrei Şaguna. Am să-l numesc pe Şaguna, pur şi simplu, "sfântul smerit al lui Dumnezeu". Şi am să vă aduc drept argument însuşi modul în care el a asistat crucificat la dezbinarea de acum şase ani a Mitropoliei Transilvaniei. El, cel care a lăsat un testament clar şi fără echivoc: "Să nu vă dezbinaţi!"
Au trecut anii. Şi amintirea celui care într-un cabinet mitropolitan, în faţa a trei martori, a propus în anul 2005 , ca soluţie "de criză" pentru menţinerea unităţii Mitropoliei Ardealului ", canonizarea urgentă a Mitropolitului Şaguna". Ideea a rămas atunci şi astăzi a prins viaţă. Mitropolitul Andrei Şaguna este canonizat. Ardealul însă mai aşteaptă la uşa istoriei o eventuală unire a celor două mitropolii. Evident, până când va dori Bunul Dumnezeu.
Am însă şi un semn de mirare retoric. Nu ştiu în ce mitropolie se întoarce astăzi Şaguna. Cu siguranţă că nu în aceea de la Cluj, ci în cea de la Sibiu, pe care a întemeiat-o cu legământul expres de a nu fi niciodată ruptă şi nicodată desconsiderată.
Într-un Ardeal în care mereu avem semne că duşmanii ne pregătesc secesiunea, într-un Ardeal în care nu a fost şi nu va fi niciodată linişte, într-un Ardeal în care cerul însuşi plânge cu lacrimi de sânge, îi spun Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna: Bine ai venit acasă!
Doamne, ocroteşte-i pe români!
Şaguna se întoarce la Sibiu,
Ca un dezlegător de duh şi ţară,
Şi unii spun că este prea târziu,
Când neamul e legat într-o ocară.
Şi dinspre Răşinarii frământaţi,
Se vede un Ardeal cu-aceeaşi rană,
Creştini umili, tăcuţi şi dezbinaţi,
Fără Mitropolia Transilvană.
Căci ploaia de la Cluj ne-a dat un semn,
Că până la Sibiu sunt graniţi multe,
Iar noi vorbim într-un limbaj de lemn,
Dar vai de noi, nu-i cine să ne-asculte.
Bietul Şaguna vine ca un sfânt,
Cu mitra sa de pace solitară,
Şi-n osul său găsim mai mult pământ,
Şi prea puţină lege unitară.
Parcă îi văd pe cei ce vor veni,
Să spună despre el că are datini,
Şi prea puţin în suflet vor simţi
Că-n ochii săi de fapt e-un cer de lacrimi.
Bătrânul se va pune pe un pat,
În raclă de argint fără pereche,
Smerit, gândit şi poate resemnat,
Că s-a sfârşit mitropolia veche.
Şi uitea aşa, din când în când miloşi,
Coboară sfinţii să ne dea de ştire,
De tot ce-a fost sublim, profund, frumos,
Când noi năşteam iubire din iubire.
Acum Şaguna vine le Sibiu,
Deschideţi poarta mândrei Catedrale,
Dar nu uitaţi de testamentul său:
"Să nu trăiţi, români, în dezbinare!"
