BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

4 octombrie 2011

dulcea durere a cuvintelor mele

Frunza lui Hristos

   O să fie toamnă grea. O să fie ultima toamnă fără de mine. Aş vrea să mă reîntorc în toamnele de altădată, acolo unde eram înconjurat de bunătate şi de oameni simpli. Am obosit la capătul acestor scări pe care scrie despărţire de prieteni, de visare, de gânduri pline de candoare. Mi-e atâta dor de „mine” cel care nu apucasem încă să cunosc atâţia oameni şi atâtea dezamăgiri.  Dar, poate şi atâta frumos…



Hristos însă ne strigă zilnic pe nume. E un apel al morţilor şi al viilor. Lipsim şi punem cu străşnicie lacăte pe templul iubirii. Ce lume ciudată! Ce univers absurd, în care doar Fecioara Maria mai găseşte o iesle de jale şi un snop de fân! Şi cât ar fi fost de frumos pământul fără acei ce l-au aşezat în dogme stricte şi în rugi parţiale!
Ne rugăm. Vă rugaţi şi voi.  O faceţi însă mai mult pentru voi, strigând, sus şi tare, că o faceţi pentru alţii. Şi vă spun, un adevăr în faţă, niciodată nu v-aţi rugat sincer pentru alţii. Pentru că, dacă aţi fi făcut acest lucru, aţi fi fost atât de buni, de prezenţi lângă mine, de calzi, de blânzi şi de răbdători. 



 Mi-e dor de Hristos. Singurul dor care are valoare în această lume mută. Chiar şi în acest dialog de internet, în care de multe ori, eu scriu iar alţii tac, citesc, dar nu răspund, dau nelămuriţi din cap şi apoi se aşează la somn, ca venind dintr-un supliciu sau dintr-o lecţie de milă. Când de fapt, voi credeţi că-mi plângeţi de milă, vreau să ştiţi că mie îmi e tare milă de voi. Căci, dacă aş tăcea, ar fi atât de rău pentru voi, cei ce trăiţi din mila iubitoare a acestor cuvinte. Da, fraţii mei, din păcate ştiu, vă trăiţi iluzia că securea e în mâna voastră. Of, ce ciudată iluzie. Hm...
  
O să vă fie în curând dor de aceste cuvinte. Şi, în general, de tot ceea ce s-a scris curat pe acest pământ. Şi veţi căuta omul, harul, copilul care într-o seară de toamnă, a avut bucuria sublimă de a lua o frunză ruginită în mână şi de a-i spune deschis:
„- Ştii, eu văd în tine pe Hristos!”

Poemul fără destin




E atât de simplă şi atât de dulce,
Palma mea o arde, dar ea tace mut,
Parcă de o viaţă s-a dus să se culce,
Dar cred că de altfel nici nu s-a născut.

O privesc ca mielul care plânge singur,
O iubesc ca omul care stă în dor,
Ea însă de mâine va pleca, desigur,
Către amintire, ca un duh în zbor.

Ce să-i spun prin vorbe, alte circumstanţe,
Că e viaţa oarbă, că mai sunt atei,
Sau că zilnic facem coadă la instanţe,
Şi ne credem veşnici, buni şi dumnezei.

Dar aş fi ridicol, aş vorbi de mine,
De păcatul tragic de a fi un om,
Care roade zilnic osul şi o pâine,
Fără a cunoaşte cerul dintr-un pom.

Aş vorbi de moarte, aş vorbi de viaţă,
De acei ce pietre îmi trimit prin gând,
Fără să cunoască nicio dimineaţă,
Ci doar noaptea vorbei, noaptea de pământ.

Şi de-aceea simplu, ca într-o remuşcare,
Sau ca o spovadă pentru ce mai am,
Vă dezvălui taina şi vă cer iertare,
Eu vorbesc de-o frunză ce-a căzut din ram.