BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

7 octombrie 2011

Dincolo de măşti


   E secetă de toamnă şi de candoare. Se înmulţesc parcă tot mai mult măştile oamenilor ce ne înconjoară. Cu cine să mai vorbeşti? În faţa cărui semen să îţi mai deschizi sufletul? Pe cine să poţi să-l mai consider frate şi prieten? Pentru că, prietenia, asemenea iubirii, te primeşte aşa cum eşti… La fel şi frăţietatea de care facem atâta tapaj în creştinismul nostru de fiecare zi… Sub auspiciile „bunelor intenţii” de fapt suntem veninoşi şi răi. Atacăm, muşcăm şi vorbim de rău…

   Nu sunt sceptic. Nici nu socotesc că am o gândire bolnavă. De fapt, dacă veţi fi sinceri, o să recunoaşteţi că în clipele de sinceritate sufletească aşa gândiţi şi voi. Simt cum vă căutaţi „omul” care să nu vă mintă, care să nu se poarte „cu mănuşi”, care să fie blând, curat şi sincer cu inima voastră. Omul de care aveţi atâta şi atâta nevoie la „Viteza” zilelor voastre…

   Lume, lume… Lumea care ne vede şi apoi ne uită. Lumea care se foloseşte doar de Hristos spre atingerea scopurilor profane. Lumea care isterizează sărutul şi ascunde vânzarea. Lumea care nu e niciodată lângă noi „la greu”… Lumea în care ne punem atâta şi atâta încredere. Lumea care face din politeţe o armă perfidă şi din injurii un pumnal otrăvit. Lumea ta. Lumea mea. Lumea fără de cer…
Şi acum, haideţi să pansăm rănile. Să nu rămânem în derută şi în toamnă de suflet. Avem totuşi o bucurie. Ştiţi care este? E simplu: MAICA DOMNULUI!

Din bătrâni




Pământul tot mai galben şi marea ne-ntărâtă,
Prejudecăţi forţate aprindem din cuvinte,
Purtăm o mască strânsă, flecară şi urâtă,
E toamnă de iluzii şi căutăm fiinţe.

Trec cerbii pe morminte şi poartă nostalgie,
În cornul lor simetric cu prăbuşiri profane,
De parcă din vecie ei ar dori să fie,
Copite imprudente şi patimi suverane.

Dar piatra ce ne arde, nu e decât canonul,
Ce-l spulberăm prin gânduri că ducem altă cruce,
 Pierdem însă destinul şi ne stâlcim atomul,
Când drumul vieţii noastre către absurd ne duce.

E secetă cumplită şi un izvor aşteaptă,
Ca lumea să se schimbe şi timpul să coboare,
 În ploaia de iubire  ca o lumină dreaptă,
Iar coasa să se piardă în buruiana mare.

Dar, gripa de simţire a devenit  rănire,
Şi curge sânge proaspăt din pruncii fără mamă,
Bătrânii pe la colţuri, murind ne dau de ştire,
Că Dumnezeu de astăzi nu mai trimite mană.