noapte fără orologii

Timpul de acum 

Timpul care curge din noi. Timpul pe care stăm pe cruce. Şi eu şi tu, cel ce vei citi acest cuvânt. Şi din momentul în care vei citi, vei constata că ceea ce ai citit deja e trecut. Un timp mort. O clipă care nu se mai întoarce. Ca şi cei ce au murit şi au fost uneori lângă noi.

Curge timpul şi punem ceasul ca un tun pe lacrimile sale. Împuşcăm vremea lui Dumnezeu, adică eternitatea, doar constatând că ziua nu are decât 12 ore. Şi drept stare de alarmă Dumnezeu ne face timpul scurt.

Existenţă. Adică ochii pe ceas. Mă odihnesc ca să mă trezesc mâine şi să obosesc la loc. Mă obosesc mâine ca să mă pot odihni. Îmi opresc gândurile ca să nu plătesc pentru vina lor de a exista. Oprim totul şi aşteptăm. Ce aşteptăm? Viaţa de apoi? Iubirea de apoi? Lumina de apoi? Pe Dumnezeu cel de apoi?

Nu, Dumnezeu e acum sau niciodată. Iubirea e acum sau niciodată. Viaţa e această clipă sau niciodată. Cerul e acum sau deloc.

Dragii mei. Timpul acesta nu stă pe cruce. Doar noi ne răstignim, crezând că aşa vom săruta mai repede obrazul lui Dumnezeu. Nu, nu este corect. Totul e acum sau niciodată. Şi viaţa, şi iubirea, şi Dumnezeu. Nimic nu se schimbă. Nici ceasul, nici cerul, nici noi!

Intre timp

Bat orologii, ceasuri stridente,

Din minutare curge cu cer,

Ochi fără lacrimi, stări permanente,

Şi timpul pare os de mister.

Frige şi frigul, râde şi strigă,

La noapte totul devine scrum,

Păsări de moarte şi de argilă,

Vor arde simplu, vor scoate fum.

Şi cine fuge sau ce se-ascunde,

Noi, orologiul sau Dumnezeu,

Cât ţine drumul şi oare unde,

Ne ducem dorul, astăzi, mereu.

Lupta cu viaţa, lupta cu solul,

Zborul şi glonţul, noi, cei nebuni,

Ducem pe cruce, grija, obolul,

În munţi la pustnici, între cei buni.

Şi mâine ora, albă, virgină,

De după tunuri vă răsări,

Şi iarnă care dulce suspină,

Din nou în suflet va reveni.