şi tăcerea e un bun leac

Mă îndoiesc în credinţă?

Mă simt puţin nesigur în a aşterne vreun cuvânt pe această pagină. De vină sunt eu, de vină sunt alţii care se străduiesc să demonstreze(nu neapărat mie) că deşertăciunea a atins cote paroxistice, că nu avem voie să vorbim nimic despre Dumnezeu, că orice act public înseamnă slavă deşartă etc. Îmi aduc aminte de primul meu articol scris. Fiind un necunoscut nimeni nu m-a certat, nimeni nu m-a tras la răspundere, nimeni nu s-a apropiat de mine să-mi demonstreze că am slavă deşartă. Mi se părea chiar că oamenii sunt nepăsători.

După Revoluţie am primit şi prima muştruluială „ortodoxă”. Am intrat într-o seară în Catedrala Ortodoxă din Sibiu. Un călugăr cu barbă mare, la vreo patruzeci şi ceva de ani vindea la o masă ambulantă cărţi de Nicodim Măndiţă. Eu venisem sincer să mă rog, să ascult vecernia şi chiar să cânt la strană. Nu mergeam la distracţie, nici la fotbal, nici la vreo terasă centrală, dar deodată am sărit ca ars auzind vocea călugărului care mă bosgorodea: „Auzi, cine nu cumpără carte are duh necurat şi e mândru! Aşa că nu trece pe lângă mine fără să cumperi, că diavolul te pune să faci aşa!” M-am uitat la el mirat. Din bun simţ, naiv ca orice om pios m-am scotocit prin buzunare dar nu avem suficienţi bani. Am început să mă tulbur. La acea oră credeam că tot ceea ce înseamnă reverendă, barbă, mustrare înseamnă şi competenţă sau „vedere cu duhul”. Am început să –mi fac reproşuri interioare. Oare ce o fi văzut în mine, oare ce păcate am, oare sunt plin de deşertăciuni?

Vremea a trecut. În ultima vreme s-au înmulţit competenţii care mustră, ameninţă cu iadul şi durerea. Oamenii se pleacă bolnăvicioşi, uşor şi fără cel mai mic discernământ la cea mai mică „profeţie” sau „critică” care vine de la un purtător de „uniformă”. Mai mult pe unde te duci prin mânăstiri, prin biserici, de multe ori ţi se dau sfaturi ciudate, fără orizont. Lumea în loc să vină acasă întărită este şi mai derutată sau îmbibată de teama unor repercusiuni cereşti. Lumea în care trăim pare doar o anticameră a iadului, un prolog al bolilor iminente şi o fatalitate fără fericire. Chiar acum când scriu mă întreb dacă nu exagerez, dacă nu sunt mândru, dacă nu o să fiu judecaţi de „emblematicii” ortodoxiei.

Şi totuşi nu îmi e teamă. Iubirea lui Dumnezeu o simt mai mult decât orice ameninţare cu iadul. Aşa sunt eu. Altfel nu pot fi inventat. A, să las acum calculatorul, am să mă duc într-un loc verde şi am să simt raiul. Voie bună!

 P.S. Ca o concluzie la acest articol am scris un poem despre blândeţea sublimă a Maicii Domnului. Aici e de fapt cheia mântuirii...

Frumosul de tăcere

Nu mi-ai răspuns la: Bună seara!

Măicuţă Sfântă, Născătoare,

Mi s-a prelins pe carte ceara,

Şi simt Ceaslovul cum mă doare.

Dar uite-aşa vorbesc ca omul,

Şi-aş vrea canonul de tăcere,

Să fiu şi eu cum este pomul,

Umplut de fructe şi mistere.

Şi la icoana ta cu jale,

N-aş vrea să-mi răscolesc amarul,

Că şi aşa e dor pe cale,

Şi vorbele îmi ard nectarul.

Şi când te văd cum stai frumoasă,

Cu chipul tău mereu feeric,

Mi-e lacrima de cer duioasă,

Ca un opaiţ în întuneric.

Rostesc sfios o rugăciune,

Apoi din nou privesc spre tine,

Ce bunătate! Ce minune!

Ce fericire care-mi vine.

Îţi spun Măicuţă: Bună seara!

Nimic mai mult, cum se cuvine,

Ce blând se risipeşte ceara,

Peste tăcere şi suspine.