Pe tunurile morții,
Am pus un steag de pace,
Și porumebelul lunii s-a
dus spre infinit,
Mi-e dor de rugăciune și
inima nu tace,
Oftează, se smerește prin
plâns necunoscut.
Pe brațele mulțimii,
Am presărat lalele,
Și sfinții de lumină de
mână m-au purtat,
Mi-e dor de o steluță
ascunsă între stele,
Acolo unde mila sfios a
înviat.
Pe ochii fără vise,
Am revărsat tot mirul,
Și blândele fecioare, pe
poartă au intrat,
Mi-e dor de noaptea în care
mi se va frânge firul,
Și voi lăsa iubirea pe
sânge preacurat.
Și-n ultima ninsoare,
Ce a căzut pe miere,
Un vis de dăruire mi s-a
făcut mister,
Iar dorul meu de ceruri a
prins din nou a cere,
Să fie iar minune și
cerul lângă cer.
