BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

27 noiembrie 2012

UN GÂND FRUMOS DESPRE MAICA DOMNULUI ŞI TREI POEME CARE MERITĂ MĂCAR CITITE...


CAIETELE POSTULUI MEU (IV)
CUVÂNT DESPRE MAICA FRUMUSEŢII
Poemele, colindele şi faptele bune curg în aceste zile ale Postului Naşterii Mântuitorului precum izvorul din munte către marea cea mare. Şi peste toate pietrele grele ale lumii, izvorul îşi continuă cu osârdie lucrarea, spre a ajunge în cele din urmă la locul cel mult dorit. Aşa e inima omului care scrie, a celui care iubind cerul îşi caută puterea de a trece peste greutăţi. Pentru că, sufletele noastre sunt izvoare şi puterea care ne poartă spre nemurire sunt însăşi rugăciunile Maicii Domnului.
Părinţii sfinţi, ne spun adeseori că noi suntem lacrimi din ochii cei curaţi ai Născătoarei de Dumnezeu. Că de acolo ar fi început speranţa de a duce drumul până la capăt, din credinţa cu care Maica Domnului ne-a înfiat şi ne-a aşezat pentru veşnicie în privirea sa.
O zi fără Maica Domnului este ca o zi fără lumină. Întuneric, nepăsare, patimă şi frământ. O zi cu Maica Domnului înseamnă început de iubire. Lege de iertare. Pentru că,a iubi şi a ierta sunt cele două legi prin care vom dobândi Împărăţia Cerurilor. Deci, fericit este cel ce iartă iubind-şi fratele şi cel ce iubeşte iertându-şi aproapele. Aşa cum Pururea Fecioara face mereu cu noi. Ne iartă, ne acoperă slăbiciunile, ne păsuieşte de canonul cuvenit fărădelegilor noastre şi ne învaţă să fim buni şi plini de milostivire.
Priviţi-o cât e de frumoasă. Cum să nu-i doreşti iubirea suflete căutător. Cinste, deci cui a cinstit-o şi o iubeşte mereu.

TREI POEME PENTRU MĂICUŢA
COMUNIUNE

Ce inimă caldă se-ascunde în lacrimi,
Poveştile vieţii rănite de pace,
Nici urmă de vorbe, nici urmă de patimi,
Doar sănii ce-aleargă şi-un clopot ce tace.

Ce dor mi-e de timpul căzut prin zăpadă,
Pe el se aşează o urmă sfioasă,
Şi poate de mâine din nou o să cadă,
O palmă de înger, pe-o faţă miloasă.

Ce colţ de iubire, prin cer şi prin minte,
Măicuţa aşteaptă să-i intri în casă,
Icoanele plâng şi devin simţăminte, 
Aşează-te frate la mine la masă.

ADMIRAŢIE

Tu, de ce poţi să plângi şi să taci din iubire?
Eu, degeaba vorbesc şi nu am împlinire...
O, Măicuţă e timpul să m-ascunzi în privire,
Ochii tăi să îmi fie început de smerire.

Tu, de ce eşti mereu ca un flutur de vară?
Nu răneşti, nu ai of, nu ai vorbe de fire,
Te aşezi pe o floare şi aştepţi să răsară,
Prigonita speranţă dintr-un strop de simţire.

Tu, de ce nu urăşti şi nu faci legi mărunte?
Nu ne spui niciodată ce-am greşit prin trăire,
Ierţi uşor, te frămânţi ca un vultur  pe munte,
Şi apoi te cobori să ne laşi nemurire.

La ceasul greu

La geamul tău Măicuţă, am plâns cu jale multă,
Când au venit păgânii la dealul Căpăţânii,
Şi florile din glastră păreau că mă ascultă,
Ca oile sărmane ce zac în tinda stânii.

Şi nu ţi-am spus durerea, aveai deja destulă,
Pământul cu ruşine s-a despicat în două,
Poporul din vechime a lunecat în hulă,
Bulboanele de sânge, cădeau precum o rouă.

Şi tu înveşmântată cu moartea fără moarte,
Mi-ai spus să nu am frică, cât inima mi-e trează,
Că dincolo de lacrimi, pe neştiuta parte,
Doi ochi de dăruire, suspină şi veghează.

Şi de atunci, Măicuţă, mereu vin la fereastră,
Tăcerea mi-e lumină şi uneori simţire,
Iar tu din foc de suflet, ca pasărea măiastră,
Mă chemi să stau cu tine şi să rămân iubire.