AMINTIRI DIN VREMEA VEŞNICIEI MELE
Eram copil.
Început de decembrie. Nu mai ştiu exact în ce an. Doar senzaţia că în curând se
apropie Crăciunul şi noi copiii suntem cei mai fericiţi oameni din lume. Un
ceai aburind într-o după-masă de duminică. Tocmai mă trezisem din somnul de
amiază şi aburul ceaiului părea un fel de vârtej spre lumea misterelor. O clipă
am crezut că toate din jurul meu sunt îngeri. M-au trezit vocile celor din
casă:
- Să
mergem la vecernie! La Catedrală!
Ne-am pornit pe
jos, cu pasul agale. Răcoarea serii îmi pătrundea prin palton şi îmi îmbujora
faţa. Pe strada Avram Iancu doar un singur bec lumina. În rest beznă şi puţină
forfotă. Oamenii stăteau mai mult prin case. Era vremea „dictaturii”, dar
timpul părea că stă pe loc. Minutele curgeau rar, minutarul oricărui orologiu
părând îmbătrânit. La fel ca cel din Turnul Sfatului şi de la Biserica
Romano-Catolică din Piaţa Mare.
Şi totuşi, lumea părea mai frumoasă. Din când
în când o ţipenie de glas de copil spărgea liniştea de început de veac, cu
care se îmbrăca „frumosul nostru, liniştit Sibiu”(Adrian Păunescu). În creierul de
copil, visător şi plină de exuberanţă, îmi imaginam cum i-ar sta oraşului cu
mii de beculeţe, cu brazi majestoşi, cu târguri ambulante de iarnă, din care să
se reverse miros de cozonaci, prăjituri şi turtă dulce. Aşa cum auzisem că ar
fi prin burgurile occidentului… Dar, pacea care îmi cădea pe inimă, mă făcea să
fiu fericit. Aşa cum eram. Fără dulciuri, fătă lumini şi îngeri de ceară.
La ora 18 am
intrat în Catedrală. Peste două sute de studenţi teologi cântau dumnezeieşte:„Doamne strigat-am, către Tine, auzi-mă!” Vocile păreau venind din altă lume.
Am uitat imediat de visele blânde de copil şi m-am aşezat cu nădejde lângă
strană. De undeva din cupola bisericii, adevăraţii îngereau păreau de o mie de
ori mai reali şi mai frumoşi…
Timpul a trecut. Oraşul s-a umplut de becuri, de brazi, de dulciuri şi de souveniruri occidentale. Dar liniştea nu mai e parcă nicăieri. Poate doar amintirea unor seri „de mult apuse” din care ai însă de învăţat o viaţă…
Spre copilărie
Când aveaţi
lacrimi blânde de copil
Şi nu stiaţi să
plângeţi a durere,
Un înger vă
stătea pe piept umil
Şi-o inimă bătea
întru tăcere.
Iar ochii mai sorbeau decât un dor,
Acela de a fi mai
lungă clipa,
În care Dumnezeu venind uşor,
Îşi va desface cu
sublim risipa.
Ce buni, ce
dulci, ce liberi, ce frumoşi,
Ce calzi, ce vii,
cu pacea în suflare,
Vorbeaţi de cer
şi deveneaţi duioşi,
Şi nu cereaţi
nimic din ce e mare.
Aşa spuneau părinţii
de demult,
Că numai cei ce
pierd câştigă bine,
Iar cei ce au
cerut întru tumult,
Nu au primit
nici ce li se cuvine.
Să ne reîntoarcem
în poveşti curaţi ,
Cerând iertare
clipelor trecute,
Redevenind copiii
minunaţi,
Ce-şi regăsesc
iluziile pierdute.