Aş da telefon la
un înger. La cer, la oameni, la orice prieten. Dar vai, eu însumi am telefonul
ocupat. De probleme, de griji, de multe şi alte mărunte interese. Deci, cine
să-mi răspundă? Sau cine să mai aştepte vreun telefon de la mine? Tata, mama,
prietenii, îngerii? Sau poate chiar cei ce au uitat să-şi mai transforme
sufletele în cartele de iubire?
Mai bine tac. Şi aşa nu aş putea sparge cu un
singur apel oftica intransigenţilor legilor tehnice şi de bun simţ. A celor
care cred că viaţa, prietenia sau mântuirea stau în legi şi într-un banal apel
de telefon. Şi ca atare, comandă o viaţă
trăită la suprafaţă sau un aparat
„iphone” mai sofisticat. Aşa ca numărul acesta „5” care a înnebunit de curând
minţile a milioane de oameni. Oameni, care stau la cozi de zile întregi în New
York ca să cumpere fericitul produs. Adică, nu contează ce simţi, ce iubeşti,
ce crezi. Important e ca „totul să arate bine”. Să sune oricând telefonul, să
te lauzi că prin el iubeşti, să creezi dependenţă nu de o strângere de mână, ci
de o tastatură de tinichea.
Telefonul meu e
mai mereu închis. Şi asta, mai ales pentru că uneori îmi vine să şterg toate
surogatele de simţire cu care supravieţuim. Telefoane, laptopuri, bloguri,
siteuri, emailuri. Iluziile cu care ne mascăm imposibilul de a iubi frumos, faţă
către faţă şi dumnezeiesc.
Da. Eu unul cred că
mă voi mântui doar dacă voi reuşi ca să scap de văruiala de pe aceste morminte..
De telefoane, de emailuri, de ipocriziile cu care cei din jur îmi declară
prietenie, gen minciuna facebook, şi de miresmele obositoare ale
conformismului. Vreau să tac şi să iubesc. Să îmi fie dragă toată lumea. Să nu
mă mai uit în ochii celor care îmi spun că mă iubesc şi apoi mă trimit în
neant. Printr-un singur apel. Sau prin tăcere. Sau prin ce le mai trece prin
cap. Să găsesc în sfârşit lumea pe care o caut demult. Lumea care nu judecă,
care nu bănuieşte pe nimeni de păcate ascunse, care nu vorbeşte aiurea la
telefon, care se ocupă doar de propria mântuire şi, de ce nu, numai de propria
iubire. Lumea în care frustraţii mai au încă o şansă. Fie o iubire divină, fie
o tăcere de vis.
Alo!... Da
îngere. Ştiu că m-ai sunat. Te rog să mă scuzi că nu ţi-am putut răspunde!
Vorbeam cu lumea…
Telefon de la
înger
Telefon din
lacrimi, sună iar un înger,
Ce mai faci prin
lume, eu te sun din cer?
Dau răspunsuri
scurte, simt, trăiesc şi sânger,
Nu am dezlegare
să îţi spun ce sper...
Îngerul aude,
plânge, şi roşeşte:
Vai, ce complicată
viaţă e la voi!
Nimeni nu oferă,
nimeni nu primeşte,
De iubire oameni,
sunteţi rupţi şi goi.
Puneţi presiune,
duh pe celulare,
Mărci
sofisticate, roming, interes...
Ce vreţi voi din
viaţă, ce-o să fie oare,
Când reduceţi
totul la un sms?
Pământeni
colerici, umiliţi speranţa,
La un fel de
vorbe, fie ce o fi,
Dar pierdură-ţi
fapta, suflul, cutezanţa,
Când iubiţi prin
cablu şi prin amintiri.
Pentru voi
ajunge, un canon, o lege,
Un email, un
clinchet dur de telefon.
Alo, ce mai este,
cum se poate drege,
Despărţirea,
moartea, fără nici un ton?
Şi aşa vă trece
viaţa, bucuria,
N-aveţi timp de
pace, n-aveţi timp de voi,
Vine bătrâneţea,
vine năruirea,
Zicând că, pe
vremuri, n-am fost noi în noi.
Aşa îşi încheie
îngerul rostirea,
Apoi îmi priveşte
tristul telefon:
Lasă aparatul şi
desfă iubirea,
Dinspre ceruri
vine doar un singur ton!
