De o mie de ori, m-aş întoarce în munte,
Într-o casă, la ţară pe un prag din pridvor,
Să refac către ceruri o sfielnică punte,
Ca să simt veşnicia şi apoi ca să mor.
Ce ştiţi voi ce e bine, ce mai este iubirea,
Voi trăiţi în oraşe şi vă credeţi frumoşi,
Prin cianuri şi potasuri vă e chimică firea,
Dar de fapt sunteţi tragici, devianţi şi nervoşi.
Eu acolo m-aş duce, pe o prispă de lemne,
Să mă rog la icoane învechite de fum,
Să găsesc printre stele şi prin iarbă consemne,
Că pe-acolo mi-e locul, că pe aici nu am drum.
V-aţi lăsat paradisul, de la ţară cu jale,
Emigrând în oraşe pentru-un strop de noroc,
Şi-aţi pierdut dăruirea, risipind-o pe cale,
Ca pe-un vreasc de iluzii ce îşi caută foc.
Da, curând, poate mâine, poate chiar peste noapte,
Voi pleca printre îngeri, în păduri de stejar,
Şi voi scrie poeme, cu mirifice şoapte,
Pe o prispă de ţară, pe un reazim de har.
Vă doresc numai bine, vă doresc doar răbdare,
Rezistaţi în minciună şi în ce mai doriţi,
Nu uitaţi, când e bine să mai puneţi o floare,
La iluzia voastră şi la ce mai poftiţi.
