SCURT REFERAT DE IUBIRE
Degetul lui Dumnezeu a început să scrie rar: TOAMNĂ! Ce să faci, dacă
vara a obosit şi a plecat cuminte într-o umbră. Mi s-au răscolit paşii în
căutarea ei, dar nimic nu o mai poate aduce înapoi. Nici visul, nici speranţa,
nici degetul lui Dumnezeu.
Creştinii s-au aşezat cuminţi lângă ferestre. Visează la chipuri de sfinţi.
Măcar ei să se reîntoarcă odată. O singură dată. Ce greu ne e când ei sunt
lângă noi. Ce foarte greu e când ei nu ne mai rămân. E ca într-o poveste de
iubire. Atâta vreme cât „iubitul” sau „iubita” este lângă tine, îi ceri mereu
depărtarea. Ţi-e ruşine de „el” sau de „ea”, ţi-e greu cu „el” sau cu „ea” .
Când „el” sau „ea” însă nu mai este ai întoarce toată istoria înapoi spre a
recupera timpul pierdut. Şi ai întoarce istoria cu tot ce are ea, cu bine sau
rău, cu războaie sau congrese de pace, cu promisiuni şi minciuni, cu vorbe şi
tăceri.
Da, istoria iubirii, e de fapt istoria compromisului. A acceptării totale. Aşa
cum este fiecare. E istoria naivităţii. Şi ce frumoasă e naivitatea în iubire,
când „cel” sau „cea „ pe care o iubeşti poate fi vrăjmaşul tău de mâine. Hm… Ce paradox. Am văzut că doar cei ce ştiu
să se dispreţuiască la început, se iubesc cu timpul tot mai mult şi devin indispensabili unul altuia. Celelalte iubiri sunt ca smântâna pe lapte. Mai devreme sau mai
târziu totul se acreşte.
Iubiţii acceptă totul. Iubiţii iartă totul. Intransigenţa şi refuzul sunt
semnul că nimeni nu a iubit nimic. Doar iluzia că cineva a r fi putut iubi
cândva. De aceea dictatorii sfârşesc în singurătate. Respinşi de propriile lor
iluzii.
NUMAI
Numai toamna ştie cât e de frumos,
Parcul ce te leagă de o bancă veche,
Leneşe şi slabe frunze cad duios,
Palmele se-mbină blând într-o pereche.
Un bătrân îşi duce pasul cu suspin,
O albină strigă depărtata vară,
Cred că numai toamna lacrimile vin,
Ca din veşnicie, ca întâia oară.
Doamne, ce petale, câte flori s-au rupt,
Ruginiul însă nu mă mai frământă,
Pentru mine viaţa nici n-a început,
Şi-mi aştept născarea care se întâmplă.
Mi se face milă, mi se face dor,
Vreau să fie lumea cum a fost odată,
Să mă nasc în era plinului de zbor
Şi în cartea vieţii să nu am erată.
Şi să sparg clepsidra în fărâme tari,
Pe nisip iubirea degetul să scrie,
Dumnezeu să-mi facă ochii tot mai mari,
Ca să vadă slava ce va fi să fie.
Dar e numai toamnă şi eu sunt un vis,
Un copil ce crede prea profund în pace,
Parcul meu e lumea fără de abis,
Cu o bancă veche care simplu tace.
