Elegia cailor de om
Şi calul e bătrân şi plin de oase,
Pe coama lui secat stă un izvor,
Cu pietre din splendoarea ce rămase
După un veac de zgomote şi zbor.
Pe undeva un fir de iarbă plânge,
E dor de cal, e dor şi de cei vechi,
Dar parcă viaţa s-a stricat şi strânge
Doar resemnaţi la ora de priveghi.
Probabil mâine moartea o să ceară
Un cal, un om şi tot ce e mister,
Sau minunata linişte de vară,
Când caii ne duceau din cer în cer.
Şi va rămâne sfântă mărturie,
O şa, un frâu, un pinten arămiu,
Că ne-am luptat ca bine să vă fie,
Dar vai, acum e însă prea târziu.
Murim şi noi, rămâneţi voi în luptă,
Cu caii voştri bravi, înaripaţi,
Dar nu uitaţi când lancea vă e ruptă,
De cei bătrâni, uitaţi şi dezarmaţi.
PE ULTIMA STEA
Glonţul, dragostea şi noaptea,
Paşii mei cu ghete roase,
Un salut,
Destinul,
Pacea,
Frigul ce pătrunde-n oase.
Mâine eu voi fi soldatul,
Baioneta ce pătrunde,
Viaţa,
Cântecul,
Oraşul,
Şi pieptare muribunde.
Apoi somnul, iarna, mila,
Crucea de fior amară,
Generalul
Cerul,
Sila,
Şi virtutea militară.
De-ar fi să fie ultima noapte,
Şi mâine gloanţe să-mi stea în piept,
Te rog în lacrimi, pe cât se poate,
Hai lângă mine, hai, te aştept.
Ora e sfântă, de vis şi milă,
Nu vrea hotare, nu vrea război,
Are doar lacrimi şi nicio silă,
Hai lângă mine, hai să fim noi.
Poate deşertul este o cale,
Moartea desigur va exista,
Dar dacă mergem din deal în vale,
Hai lângă mine, hai, nu mai sta.
Pune-ţi fiorul, e iarnă sfântă,
Cei ce colinde spun ce e bun,
Vorbele tale blânde frământă,
Dorul de ceruri, dorul străbun.
De-ar fi să fie noapte şi suflet,
Lasă-mi o iesle pe nimb de foc,
Tu eşti sihastrul, visul din cuget,
Iartă-mă, Doamne, vino, te rog!
