Fascinantele nopţi de durere

Va ninge? Poate cu dor de lacrimi. Poate de la brâu către cer sau de la inimă spre rai. E ajunul sfintei poveşti în care îngerii se întorc către iubire. Nu vă amăgiţi să daţi conotaţii omeneşti celor cereşti. E prea simplu să fie aşa. Acum nu mă gândesc decât la îngeri. La suspinul lor părăsit de iubirea oamenilor. Ei, îngerii, cu care mereu vorbesc despre lume, despre neputinţa soliilor veacului, despre ratarea simplelor poveşti de speranţă.

Încep să-mi aduc aminte de celebrele nopţi ale Revoluţiei din decembrie 1989. Atunci când mieii îngheţau în staul, hăituiţi de gloanţe. Şi, în timp ce sângele lor cădea nevinovat, unii îşi făceau jocuri de minte lumească. Cum o fi mâine? Ce va fi la anul? Cum am să-mi aduc prima maşină de import? …

Ninge şi nu vedeţi. Iar eu vă colind şi nu auziţi. Am făcut un cor cu îngerii şi vouă vă e teamă de iubirea noastră. Precauţi până la ridicol, pudici până la agresivitate, smoliţi de ruşine şi de neputinţă. Văicărindu-vă mereu că viaţa nu v-a dat şi alte şanse.

 În timp ce ei, îngerii iubirii, colindă pe la geamuri îngheţate şi sub pâlpâirea stingheră a felinarelor sfioase. Bieţi lampagii în ceasul greu, noi, orice-ar fi, cântăm mereu…

                                Colind de felinare

Dacă va ninge la noapte,

O să-mi croiesc o cărare,

Şi cu sintagme de şoapte,

Vreau să colind felinare.

Eu, lampagiul de îngeri,

Sclav în pustiul iubirii,

Prin abajururi de plângeri,

Vreau să dau pace simţirii.

Fulgii să-mi cadă pe frunte,

Capul pe pernă de suflet,

Pe o sălbatică punte,

Cerul să-mi treacă în cuget.

Şi de la brâu spre ureche,

Inima altfel să-mi bată,

Ca un pendul de pereche,

Stângă şi dreaptă uitată.

Şi din surplus de visare,

Doar Dumnezeu să aducă,

Foc de aprins felinare,

Milă şi tainică rugă.

Strada mai mult să se-nchidă,

Lebădă mută şi rece,

Soră de viaţă rigidă,

Când disperarea petrece.

Iar când îngheţul va frige

Degete frânte şi rare,

Cerul duios să mă strige,

Hai să colinzi felinare.