DIN GREU ÎN GREU
Și cât de greu se scrie toamna,
Poemul pare un bătrân,
Ce-și peticește zilnic haina,
Și anii care-i mai rămân.
Nici un baston, nici o idee,
Pustiu e totul pe pământ,
Prometuim după scânteie,
Ne îmbătăm cu dorul sfânt.
Colericii adorm în lanțuri,
Sangvinii se ascund în pat,
Soldații au murit în șanțuri,
Femeile privesc mirat.
Copiii vor maturitate,
Betegii pensia la zi,
Benchetuim pe străzi minate,
Și nu știm mâine ce a fi.
Și unii vor fugi de lume,
Dar alte măști vor regăsi,
Doi îngeri fac prin ceruri spume,
E dreptul lor, fie ce-o fi.
Emoții calde, inerente,
Înghețul va veni solemn,
Păcat, sunt vise indecente,
Și pentru cruce nu e lemn.
Și cât de greu în toamnă, scrisul,
Se întinde peste coli de lut,
Of, ce departe-i paradisul,
Și oare cine s-a născut?
GHIOCEL DE TOAMNĂ
Ghiocel de toamnă
Doamne, ce minune,
De o săptămână, zăcea sub pământ,
Și-a ieșit în stradă, ca să mai adune,
Soarele speranței, soarele cel sfânt.
L-a smerit frunzarul,
Covorul de lacrimi,
Fostele iluzii, ce au stat în rai,
Dar, curajul vieții, l-a săltat prin patimi,
Și i-a spus cu milă:
Nu te teme, hai
Și-a ieșit cu albul,
Viselor ce cântă,
Ca un sol de șoapte,
dorul cel viscer,
Ce dorești? – îi spuse frunza cea mai blândă,
Și-a răspuns acesta: Vreau și eu , un cer!
Și deși e toamnă,
și așa e norma,
Că minuni există numai pe la sfinți,
Ghiocelul nostru, vă trimite vorba:
Nu mai cereți fapte,
Totul e să simți!
