Nu o să-l relativizez pe Dumnezeu. Pentru că el este în
toate. În toamnă, în frunze, în ceea ce vouă vi se pare povară... Dumnezeu stă
și în ochii tulburi și în cei senini. Poate că, mai mult stă chiar în cei
tulburi. Acolo unde lacrimile devin izvor. Iar Dumnezeu nu are silă de nimic. De
nimic... Sila este invenția teologilor, care uneori, în graba spre desăvârșire, au plivit și florile
laolaltă cu buruienile...
Atenție deci oameni când pliviți... De dragul cerului să nu
rupeți și florile... E păcat... Vă spun acesta este un păcat... Restul nu mai
contează....
Restul
Nu plânge, nu plânge, e toamnă,
Așa e mereu pe pământ,
Și această, desigur, inseamnă,
Iubire de cer și frământ.
Nu plânge, nu plânge, străine,
Mereu o lumină va fi,
Privește, e toamnă și-mi vine,
Să-ți spun ce nicicând nu ai ști.
Nu plânge, nu plânge, fi altul,
De bine și mie mi-e dor,
Privește cum plouă înaltul,
Nici Lui nu îi e mai ușor.
Nu plânge, nu plânge, ai milă,
Stau frunze pe drumul tău greu,
Nu spune ADIO din silă,
În toate stă blând Dumnezeu!
Altă lacrimă
Cât ai plâns te-am strâns în palme,
Lacrimă ce curgi ușor,
Șiruri de dureri și valme,
Ți-au ieșit din greul dor.
Cât ai curs din veghea blândă,
Te-am primit și-n somn, și-n gând,
Tu fugeai, spre cer flămândă,
Eu rămasem pe pământ.
Cât ai mers prin văi curate,
Dumnezeu te-a întrebat:
Fuga ta nu-i lașitate?
Singură de ce-ai plecat?
Cât vei mai trăi din silă,
Lacrimă, lacrima mea,
Totuși ai de mine milă,
Hai zâmbește, nu fi rea!