Şi dacă mâna sa a
tremurat,
Atunci când a
atins un trandafir,
Acela a fost semn
nevinovat,
Că dirijorul n-a
atins un spin.
Această mână, ca
un bun îndemn,
Mereu mişcată, de
un rug aprins,
Era de fapt
înveşnicitul semn,
Că focul de
iubire e nestins.
Şi de la do, re,
mi spre unison,
Puţin mai jos de
fa diez şi sol,
Un înger a lăsat
şi el un ton
Că viaţa e de
fapt precum un rol.
Şi e nevoie şi de
dirijor,
Să spună doar
atât, ce e strident,
Nu cum să cânţi,
mai tare, mai uşor,
Ci cum să laşi un
dor incandescent.
Că trandafirul
cel cules din mit,
Nu e nici
întrebare, nici răspuns,
El e chiar raiul
vechi şi nesfârşit,
Ce-n mâna sa
plăpândă a pătruns.
