Mi-e teamă că
trece iarna. Mi-e teamă că vine primăvară. Şi sunt atât de nesigur şi de stingher în gesturile mele. Vai, a trecut
iarna şi nu am fost pe nicio sanie, pe nicio pârtie, anchilozat de atâtea
probleme, de atâtea nedumeriri. Într-o iarnă în care am murit şi am înviat
laolaltă cu ninsoarea şi cu atâtea posibile necazuri şi imposibile bucurii.
Ar fi putut să-mi
fie mai greu în această iarnă. Dar a fost atât cât a vrut Dumnezeu. Şi încă
supravieţuiesc, şi mă arăt lumii, aşa cum lumea vrea să mă perceapă. Deşi, atât
de mult îmi doresc o sanie, o pârtie de zăpadă şi să fiu copil. Să intru în
casă „sloi de zăpadă” şi mama să mă dezmierde sărutându-mă pe frunte, aşa cum
era altădată. Un lapte fiert să aburească pe pervazul de la geam şi bunică să
întindă aşternuturile, invitându-mă la încă o noapte de magie şi de poveste
febrilă.
