E DREPTUL MEU

Eu cânt duios pe taina unei harpe,

Să pot să fac un bine orişicui,

Şi aş cânta şi-n gaură de şarpe,

De-aş şti că nu fac silă nimănui.

Nu cer decât să-mi alungaţi piraţii,

Ce mi-au furat mereu din portativ,

Iar lăcrimării mele, şanse daţi-i,

Când la concertul blând eu vă invit.

Căci cei mai laşi, mă ocolesc de frică,

Ca Iuda s-au ascuns dup-un sărut,

În veghea mea au stins o lampă mică,

Crezând că poate voi rămâne mut.

Înlănţuit cu cântece de jale,

Mi-au pus oglindă să mă văd cum gem,

Să-i dea fiinţei o smerită cale,

Ca şi de umbra mea să mă mai tem.

Dar cum să tac? Nu mi-e albit fiorul!

Şi cum să spun că nu am niciun har?

Căci Dumnezeu mi-a pus în suflet dorul

Şi-acest cuvânt, când dulce, când amar.

Vă las acum în dar o rapsodie,

La limita destinului firesc,

Și vă declar, că fie ce-o să fie...

În cântul meu o să vă pomenesc.

CITATELE CARE AU RUPT IUBIREA

Pe urmele lupilor,lăsate în omăt, se ridică mereu câte o nouă primăvară. E semn că singurătăţile au zvâcniri sensibile de iubire şi nasc dimineţi tulburător de frumoase. Şi din greul vieţii aş vrea să scriu ceva frumos. Pentru că, simt că viaţa are încă atâtea comori, chiar lângă noi, aici, pe pământ.

Dar ce ar mai putea şti însă un bun creştin, în afară de citatele „grele de purtat” ale patristicii. Şi parcă aş vrea ca să vă spun, ca de fiecare dată, chiar cu riscul de a fi judecat, şi de a găsi prea multe suflete bolnave şi prea puţine dornice de firesc. Şi iată ce vă spun:

E timp de poezie. E nevoie de cuvânt frumos şi de terapie prin sunet!

Cred că ne putem vindeca de toate bolile pământului, dacă vom începe să vorbim numai de bine şi frumos. De la „Bună dimineaţa!” şi până la acel „Noapte bună!”- al tuturor întrebărilor.

   Mă simt obosit de atâtea citate. Prea mult „Părintele A.” şi „Părintele B.” Precum copiii ne îmbătăm de iluzii, crezând că jocurile cu care ne jucăm sunt chiar adevărate. Simt acum lumea creştină, această lume a citatelor, a căutărilor după autenticitate, un fel de lume „deşteaptă” şi ruptă de iubire. Ca un „iubit”, care caută să îi demonstreze „iubitei” că e cea mai minunată, într-o scrisoare plină de plagiat. Pentru că, slavă Domnului, sunt destule citate pe internet, prin cărţi şi pretutindeni. La fel şi noi creştinii. Adormim cu cărţile Părintelui Arsenie sub pernă, umblăm cu Psaltirea în buzunar şi cu Biblia în vestă, dar prea puţin cu o flaore, cu un cântec şi cu o vorbă sinceră de iubire.

 Prea mult cităm, prea mult credem că vom deveni perfecţi şi că îi vom face şi pe alţii la fel de perfecţi. O, sunteţi prea „tineri” în ortodoxie cei ce visaţi aşa de frumos. Voi, cei care mereu contraziceţi, sfătuiţi, argumentaţi. Cu paradisul, cu Patericul, cu imposibilul fiinţei voastre.  Şi oare cine ar mai putea să vă contrazică, să vă oprească şi să vă spună:

Măi fraţilor, dar mai trăiţi şi firesc! Mai spuneţi şi povestea unei flori, mai cântaţi şi voi, mai lăcrimaţi, mai zâmbiţi şi mai daţi o şansă de mântuire şi aproapelui vostru. Că până la urmă cine suntem de fapt?