Şi iarăşi

Şi iarăşi peronul ne cheamă

Şi iarăşi prin gări ne vedem,

Şi iarăşi ne plângem de teamă,

Şi iarăşi în lacrimi tăcem.

Şi iarăşi sunt ore pierdute,

Şi iarăşi va fi trenul dus,

Şi iarăşi iluzii trecute,

Şi iarăşi firescul distrus.

Şi iarăşi iubirea ne moare,

Şi iarăşi pe linii trăim,

Şi iarăşi o rană ce doare,

Şi iarăşi pe noi ne minţim.

Şi iarăşi plătim cu speranţe,

Şi iarăşi vagoane de fier,

Şi iarăşi trăim cu restanţe,

Şi iarăşi ne-ntoarcem la cer!

Mă întorc în rana mea,

Să mă vindec de lume,

Atâta vreme cât dragostea,

Înseamnă neputinţă,

Iraţiune şi vânare de vânt.

Iubire vorbind la perete…

În casa mea e bine,

Focul arde cu iubire,

Perna nu îmi refuză nici o lacrimă,

Iar peretele mă priveşte stingher,

Ca pe un fluture,

Obosit ca după prima clipă de iarnă.

Acest perete simte mai mult decât oameni,

El însuşi e un Dumnezeu,

Gata să ardă,

Gata să tacă,

Gata să mă suporte,

Aşa cum sunt eu,

Cu plusurile şi cu minusurile mele,

Cu visele şi amăgirile

Ce le ard în inimă.

Şi omul,

Omul care uită,

Omul care iubeşte doar atâta timp cât primeşte,

Omul care mă supune neantului,

Omul care mă ceartă,

Omul care mă alintă,

Omul care mă preferă condiţionat,

De materie, de semnături şi de promisiuni de viaţă,

Omul

Nu are iubirea şi tandreţea peretelui divin.

Peretele acesta,

De câte ori mi-a dăruit o oră de iubire,

Nu s-a smintit de mine,

Nu mi-a reproşat impostura,

Nu mi-a cerut aripi de îngeri,

Nu m-a certat,

Nu a plâns,

Nu a fost grav şi bolnav.

A rămas acelaşi perete,

Simplu, discret şi înţelegător,

Cu propria mea cerere de viaţă.

Şi de atunci,

După fiecare noapte petrecută alături,

El, singuraticul singurătăţii mele,

Mă priveşte cu drag,

Mă dezmiardă cu pace,

Mă priveşte iertător cu un  Dumnezeu,

Şi îmi spune tăcând:

Eu sunt aici,

La locul meu,

Mereu lângă tine,

Şi pentru că oamenii rămân oameni,

Există marea dramă

De-a constata faptul că, omul,

 bun sau rău,

credincios sau ateu,

are un singur viciu,

acela de a nu ajunge niciodată

un simplu perete,

care iubeşte, tace şi iartă,

dincolo de orice morală străină,

de orice consens,

şi de orice lacrimă fără nume.