BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

16 mai 2011

poeme cu ploaie şi rai

Şi pentru cititorii sitului LUMEA CREDINŢEI...
Creştini: Să plouă cu bunătate!


Citesc pe site-ul revistei Lumea Credinţei atâtea cuvinte excepţionale spuse de mari duhovniceşti. Grija Părintelui Marius este asemănătoare cu această ploaie liniştită şi fertilă  de mai (la Sibiu a plouat), încât nu ştiu de unde să încep a spune eu însumi ceva frumos.Plouă cu soare! Plouă în această lume când veselă, când tristă! Ce paradox! Nu ştiu câţi veţi citi aceste rânduri, câţi o să-mi spuneţi că le-aţi citit, sau ce rezultă din ele. Şi totuşi, în ciuda atâtor lucruri minunate ce se scriu, de ce nu devenim mai buni? De ce avem mereu tentaţia autodistrugerii noastre şi a semenului nostru. Un creştin ar trebui să fie o ploaie de bunătate. Iată ce texte se publică, iată ce argumente duhovniceşti citim şi avem în mintea noastră. Dar unde e  iubirea? Unde e cuvântul blând? Unde sunteţi creştini? De ce nu vă aud? De ce nu strigaţi de bucurie că avem dreptul la iubire? de acest creştinism tăcut(iar nu smerit)? De ce atâta gravitate? De ce vă e frică de iad? De ce ameninţaţi pe alţii cu focul cel veşnic? Hristos e cu noi! Hristos e lângă noi! Iată-L! Atingeţi-L! E chiar şi în aceste cuvinte din care sper să se nască un nou dicţionar de dragoste şi bunătate! Lectură plăcută!
X


Cum poate ajuta un picur de ploaie la mântuire? E o întrebare la care cu siguranţă că nu v-aţi aşteptat. Un fel de paradox interogativ poetic în aparenţă, dar nelimitat în consecinţe. Pentru că ploaia este pentru toţi un mod de a reflecta la valorile vieţii, o soluţie de a fi statornici unui loc anume (ca şi călugării de la Pateric care  aveau marea virtute de a nu se muta lesne dintr-un loc în altul). În fine, pentru noi ploaia înseamnă şansa de a descoperi cât de aproape este Dumnezeu de noi, de viaţa noastră, de gândurile noastre, fi şi numai  prin existenţa inspiraţiei poetice care decurge cu pace dintr-o unică ploaie de mai.



Ploaie de rai
 
Ceva incurabil mă cheamă,
Spre ploaia aceasta de mai,
Acum când e vreme de teamă,
Acum când e vreme de rai.

Şi plouă afară din mine,
De parcă eu n-aş fi un lac,
Cu lacrimi stinghere, străine,
Ce stau ca într-un stins iatac.

Şi plouă şi încă nu-i bine,
Căci oamenii vor să fiu cald,
Aşteaptă poeme senine,
Din gândul meu gol ca un vad.

Şi plouă cu propria-mi rană,
Şi plouă cu sânge stingher,
Şi picurii sunt ca o mană,
De lacrimi, de pace, de cer.

Şi plouă din ceasul de mâine,
Minute se fac anotimp,
Şi viaţa porneşte înainte,
Şi plouă cu timp, fără timp.

Şi plouă pe tot ce e lege,
Iubiri se ascund într-un nor,
Şi vine un vânt să dezlege,
Acest imposibil fior.

Şi plouă din umbre de seară,
Vă dau întâlnire în rai,
Şi plouă cu picuri de ceară,
Şi plouă în luna lui mai.


De la Dumnezeu
 

Dumnezeu mi-a dat cuvântul,
Leagă-l peste umbra ta,
Fă-l să-şi ţină legământul,
De a te iubi cumva.

Dumnezeu mi-a dat durerea,
Pune-o peste tot ce ai,
Iată mila şi tăcerea,
Iată drumul tău spre rai.

Dumnezeu mi-a dat trecutul,
Şi poverile de dor,
Iată astăzi începutul,
Unui nou firesc fior.

Dumnezeu mi-a dat şi plânsul,
Lacrimile îţi sunt dar,
Ele vor uda pământul,
Căile de vis amar.

Dumnezeu mi-a dat iubirea,
Un ştergar frumos de in,
Să-mi ascund în el privirea,
Şi să redevin divin.