CU MAICA DOMNULUI, ÎN CĂUTAREA APROAPELUI PIERDUT
M-a întrebat cineva, ce este iubirea și am socotit că
răspunsul nu-l putem găsi decât acolo unde este sacrificiu. Căci iată, în viață
sentimentele, nu țin mult de acoperământ iubirii. Oamenii iubesc doar dacă
primesc o finalizare la iubirea lor. O viață liniștită, o familie, un copil, un
pom, o casă și orice alt lucru material. Când nu mai ai ce oferi, iubirea se
topește ca o lumânare, sentimentele se usucă și oamenii pleacă spre o altă
destinație. Iubiții și-au părăsit iubite pentru că nu au mai avut ce să
primească, oamenii și-au lăsat case și au sihăstrit cu iluzia că poate în cer
cineva îi va iubi mai mult, și tot așa se scrie istoria sfintelor noastre
naivități. În fapt iubirea este jertfă sau nimic. Iar a jertfi, presupune un
jertfelnic. Jertfelnicul presupune la rândul său răbdare. Focul se aprinde cu
pasiune și cu multă răbdare. Cel ce după câteva scântei abandonează lupta, nu a
iubit destul...
Este sărbătoare. Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului,
veșmânt sub care crinii dragostei se reaprind mereu și cer jertfă matură. E ceasul
în care fiecare trebuie să se scuture de îndoieli și să pornească cu fidelitate
în căutarea aproapelui pierdut...
Drept mulțumire pentru faptul că Maica Domnului mă reînvață
zilnic lecția iubirii i-am scris două poezii...
ACOPERĂMÂNT
Maică blândă, Duhul Sfânt,
Într-o zi de sărbătoare,
Va vărsa,
Din lacrimi oare,
Și din taina-ți Născătoare,
Omoforul tău cel mare,
Acoperământ...?
Maica mea, aduc cuvânt,
Că într-o zi de încercare,
O lopată de pământ,
Ca în vechiul legământ,
Îmi va fi spre slavă oare,
Acoperământ...?
Maică, ceas de crezământ,
Și nădejde în fiecare,
Milă cere-voi și-o floare,
Pacea ta ca să să-mi coboare,
Învierea iubitoare,
Acoperământ!
AM CERUT MAICII O FLOARE
Am cerut Maicii o floare,
Și mi-a dat grădina toată,
Să-mi aleg, din fiecare,
O petală înmiresmată.
Erau trandafiri de sânge,
Lăcrămioare albe-n dor,
Liliacul care plânge,
Viorelele ce dor.
O garoafă purpurie,
Panseluțele de har,
Dar ales-am din iubire,
Crinul meu, ca dar din dar.
Și l-am dus la mine-acasă,
Să-l presez în Evanghelii,
Noaptea să mi-l pun pe masă,
Preț din tainele durerii.
Lumina ca liturghia,
Peste pleoapa mea căruntă,
Și-așa-mi este mărturia,
Crinul meu părea o nuntă.
Dar când toamnele de silă,
Îi uscară cutezanța,
Maica a venit cu mila,
Și i-a dat din nou speranța.
Crinul a înflorit și jalea,
S-a topit, ca o lumină,
Și-am văzut în noapte calea,
Către patria divină.